Am fost un călător şi voi fi întotdeauna. Blogul acesta născut dintr-o suflare mă reprezintă într-adevăr. Dar după ce l-am închis am înţeles că pot fi mai mult, că în această călătorie pot merge şi mai departe. Şi am simţit încet-încet cum chiar păşesc într-o nouă etapă pe care mi-o doresc mai simplă, mai caldă, mai profundă, mai senină. O etapă în care nu vreau să iau cu mine din acest cufăr decât ceea ce merită luat.

În marea de bloguri se va pierde şi noua mea picătură, se va rostogoli şi noua mea creastă de val pe care voi broda spumă diafană şi dantelată. În marea de bloguri, anonimă şi liberă, mă voi simţi acasă.

Notă: I-am anunţat pe toţi cei abonaţi la blogul călător adresa noului meu blog.

Deunăzi le explicam copiilor “mei” de a IX-a ce înseamnă cuvântul integru. Foarte spontan, unul dintre elevi a spus: “Păi nu există doamnă aşa ceva!” (oameni integri adică). Nu te pune pe gânduri o astfel de replică?

Şi în cancelarie colegii mei supăraţi pe situaţia actuală îşi propun să se răzbune trăgând şi ei chiulul cum pot. Să se răzbune pe cine? Sigur, nici mie nu îmi convine să câştig mai puţin ca un muncitor necalificat. De altfel am mai povestit pe blog cum am descoperit eu după vreo 6 ani în învăţământ că, deşi exista o lege care stabilea salariul minim al unui absolvent de studii superioare, taman profesorii aveau cam jumătate din acest minim şi a fost nevoie să dăm statul în judecată ca să ni se recunoască statutul de intelectuali. Nouă, care, surpriză, tocmai de educaţia oamenilor ne ocupăm.

Aşa că, scuzaţi-mă:

Pre limba lor…

A fost odată un evreu înţelept.. Şi zicea el că totul se poate reduce la ce ai în cap. Îl chema Solomon.
După el, a venit un alt evreu înţelept. Şi zicea el că totul se poate reduce la ce ai în inimă. Îl chema Isus.
După el, a venit un al treilea evreu înţelept. Şi zicea el că totul se poate reduce la ce ai în stomac. Îl chema Marx.
După el, a venit un al patrulea evreu înţelept şi a zis că totul se poate reduce la ce ai între picioare. Îl chema Freud.
La sfârşit, a venit un alt evreu, mai înţelept decât toţi (pe nume Einstein) şi a zis: “Totul e relativ”.

Trânta straşnică de vineri a avut exact efectul contrar: nu încercaţi să urcaţi cu bicicleta în viteză borduri înalte dintr-un unghi foarte strâns, după ce aţi mers paralel cu ele ceva timp. Eu am încercat şi, înainte să apuc să clipesc sau să îmi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit catapultată pe trotuar, în fund, cu mâna dreaptă “ţăndări”. Bicicleta a rămas cuminte cu roţile în stradă. Eu mi-am blagoslovit pantalonii lungi şi, ignorând mulţimea de gură-cască din staţia de tramvai de lângă, mi-am zis după un scurt inventar că se putea şi mai rău. Dar tot am vrut să lăsăm naibii plimbarea şi să ne întoarcem acasă.

La sfârşitul aventurii m-am bucurat că soţul meu nu a ascultat de mine. Ar fi fost un eşec total: eu stâlcită, cu pantalonii prăfuiţi, mormâind că am buba şi mă ustură, stând în pat şi văitându-mă. Aşa, m-am spălat cum am putut şi am plecat mai departe, spre Herăstrău.

Într-un fel, colecţia de vânătăi şi julitura de la mână m-au făcut să fiu mai prezentă, să îmi dau seama că totul este atât de fragil, că unele nenorociri nu au nevoie de prea mult timp ca să se întâmple şi că trebuie să mă bucur, efectiv să mă bucur, de ce am, de ce avem. Trec zilnic la metrou pe lângă o reclamă la ciocolată care întreabă răsunător: “Tu cui i-ai mulţumi astăzi?”. Şi întotdeauna zâmbesc şi mă gândesc că o zi în care nu ai un motiv să mulţumeşti sau să ţi se mulţumească este aridă şi inutilă.

Vineri am mulţumit trântei mele cu realitatea. M-a smuls din starea mea posacă şi mi-a pus sub nas bucuriile simple şi dulci, dulci, aflate la îndemână.

De fapt, cât trăim efectiv în prezent? Concentrat şi intens? Cât din prezentul nostru nu este amanetat pentru că visăm la un ipotetic viitor? Sau nu este abandonat pentru că ne refugiem în trecut?
Mai ales când prezentul nu se ridică la înălţimea aşteptărilor noastre.
Şi intrăm într-un cerc vicios: nemulţumiţi, suntem din ce în ce mai nostalgici şi mai absenţi, iar prezentul devine din ce în ce mai inconsistent.
Dacă am trăi, ca generaţia lui Eliade, conştienţi că nu avem timp, că Timpul este duşmanul nostru, că Azi este singura certitudine şi cea mai preţioasă avere, am stoarce din Azi toată seva, am bea cupa prezentului până la capăt.
Ce a fost ieri e consumat, ce va fi mâine… cine ştie?! Azi e singurul în puterea noastră.
Iată câteva adevăruri devenite banalităţi.

Acum câteva săptămâni mi-au răsărit în minte, aşa, pe nepusă masă, nişte versuri admirabile, al căror autor îl uitasem. Pentru că nu-mi dădeau pace, am scotocit prin memorie şi prin rafturi şi le-am regăsit. Dar într-o altă carte şi altă traducere care nu îmi mai transmitea fiorul de atunci. Am găsit chiar două traduceri cuminţi, chiar pleoştite, pe care vă las să le apreciaţi singuri:

Vai, carnea este tristă şi cărţile-s citite.
Să fug! Acolo! Păsări simt bete-n infinite
De ceaţă, peste ape suind cu aripi grele,
Nimic, grădini bătrâne topite-n ochi nici ele
N-opri-vor acest suflet pe care marea-l ţine?
(trad. Ioan Matei)

Mâhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.
Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
În calea unei inimi care închină mării
(trad. Şerban Foarţă)

Şi acum versurile aşa cum le ştiu eu, în traducerea… dacă o sun pe mama aflu şi în ce traducere

Carnea e tristă, vai, şi-am citit tot ce-i scris
Să fug, să fug acolo, al păsărilor vis
E beat de-atâta spumă şi de atâta cer
Nici vechile grădini răsfrânte-n ochi de ger
Nimic nu-mi poate opri acest suflet flămând de zări!

Şi originalul:

La chair est triste, helas! et j’ai lu tous les livres.
Fuir! la-bas fuir! Je sens que des oiseaux sont ivres
D’etre parmi l’ecume inconnue et les cieux!
Rien, ni les vieux jardins refletes par les yeux
Ne retriendra ce coeur qui dans la mer se trempe
O nuits! ni la clarte deserte de ma lampe
Sur le vide papier que la blancheur defend
Et ni la jeune femme allaitant son enfant.
Je partirai! Steamer balancant ta mature,
Leve l’ancre pour une exotique nature!
Un Ennui, desole par les cruels espoirs,
Croit encore a l’adieu supreme des mouchoirs!
Et, peut-etre, les mâts, invitant les orages
Sont-ils de ceux qu’un vent penche sur les naufrages
Perdus, sans mâts, sans mats, ni fertiles îlots…

Mallarme – Brise marine

Nu vreau să sune critic. Sunt simple observaţii pe marginea unei realităţi din care nu mă exclud. Şi eu am mers cu trenul spre mare stând într-un picior pe culoar, am îngheţat într-un hotel încălzindu-mă cu foehnul şi bombănind la gândul că aş avea o plapumă caldă şi prietenoasă la mama acasă, la doar câţiva km. Sunt experienţe care trebuie încercate. Pentru mine 1 dată a fost suficient. Dar cât de liberi suntem, care este linia ce desparte liberul arbitru de instinctul de turmă?

În fine, nu pentru că a fost 1 mai, ci pentru că s-a anunţat o vreme excelentă şi pentru că soţul meu a fost liber, am plecat şi noi din Bucureşti. Am văzut Vulcanii noroioşi. Am alergat o după-amiază prin crevasele enorme, ne-am bucurat de soare, de normalitatea unor oameni politicoşi şi serviabili. Am rătăcit prin peisajul arid, apoi prin pâlcurile de verdeaţă de lângă. Am admirat perseverenţa lumii vegetale care pune încet-încet stăpânire pe locurile unde vulcanii dormitează undeva în adâncuri sau au fost deja daţi uitării. Am făcut şi câteva fotografii deşi ne-am uitat aparatul foto acasă. Sper că veţi găsi calitatea lor acceptabilă.

Vulcanii aceştia noroioşi se află la 30-40 km de Buzău, pe drumul spre Braşov; ultimul sat prin care am trecut a fost Berca.

Doi copilași vorbeau în burta mamei unul cu celălalt.
- Tu crezi în viața de după naștere?
- Desigur! După naștere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naștere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical! Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naștere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranță va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obișnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. O dată cu nașterea, viața se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mamă? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viața adevărată ne așteaptă abia de acum încolo!

Până şi soarele are pete! Iar cei care au plante de apartament ştiu că trebuie să le taie din când în când pentru a le da posibilitatea să se dezvolte frumos sau să înflorească.

Şi aşa este. Viaţa nu este numai roz sau numai neagră decât pentru scurte şi privilegiate sau blestemate momente. În rest, combină cu măiestrie dozele ca să nu ne plictisim, ca să nu ne culcăm pe-o ureche, ca să mergem mai departe. Dacă am fi numai fericiţi, am ajunge să fim suficienţi, oricum nu am mai aprecia ce avem. Dacă am fi numai nefericiţi, ne-am sinucide sau am căuta o scăpare, fie şi în inventarea unei alte realităţi ca în Shutter Island. Dar câţi se pot afla la extremele infinitei palete a vieţii?

Cel mai bine este să nu dramatizăm, să nu ne supradimensionăm problemele şi nici să nu le negăm. Să le privim realist. Să le înfruntăm. Nu toate sunt necesare, dar din toate avem ce învăţa.

O iubesc cu tandreţe, dar cu destulă comoditate încă. Adică încerc să nu îi risipesc nici una dintre resursele care îmi sunt la îndemână, reciclez hârtia, nu mai arunc uleiul la chiuvetă, ci îl pun în diferite recipiente, dar îmi fac griji că va ajunge tot în pământ pentru că la noi cam aşa se procedează… Am organizat chiar două acţiuni de reciclare a hârtiei la şcoală, ca să nu mai spun că vorbesc de câte ori am un pretext copiilor sau colegilor despre responsabilitatea faţă de mediu. Şi nu de puţine ori am fost întâmpinată cu arogantă superioritate. Aşa să fie.

Comoditate pentru că sunt ani de când nu am mai participat la vreo acţiune de voluntariat ecologic, comoditate pentru că nu am plantat niciodată un copac. Dar nu e timpul pierdut.

Iubesc Pământul şi îi sunt recunoscătoare pentru exemplul pe care ni-l dă, pentru frumuseţea, diversitatea şi armonia sa, pentru generozitatea şi toleranţa sa. Şi îi mulţumesc în fiecare zi.