Micii oameni mari

Am avut tot mai des în ultimul timp ocazia să observ că peste unii oameni timpul trece fără mari consecinţe, că păstrează, uneori şi spre 60 de ani, reminiscenţe din psihologia lor de copii.

De pildă, am discutat azi cu o mamă care era mai preocupată să îi găsească pe alţii vinovaţi în loc să asculte ce are şi altcineva de spus, deşi bătuse drumul tocmai ca să ceară părerea acelui altcineva. Am avut unul dintre acele “delicioase” dialoguri paralele în care fiecare spune ce-l taie capul şi aude ce-i place… altă meteahnă a copilului mare.

Tot micii oameni mari se dovedesc de multe ori nişte Epimetei care se grăbesc lacomi să deschidă cine ştie ce cutie a Pandorei, pentru ca apoi să spună că nu e vina lor, ei altceva doreau să facă, nu ştiu cum şi ce s-a întâmplat de lucrurile au luat aşa o întorsătură… Ca nişte epimetei ce sunt, gândesc după şi apoi jelesc cu săptămânile, spunându-şi lor şi altora ce bine era dacă… dacă ar fi ştiut.

Un alt comportament de grădiniţă este să tot aştepţi de la ceilalţi să le treacă supărarea pe tine fără ca tu să îţi îndrepţi greşeala… Ca la 2 ani, când stricăm trenuleţul tovarăşului de joacă sau îi ardem un pumn zdravăn pentru că aşa ne-a venit şi apoi ne întoarcem simplu la jocurile şi jucăriile noastre.

Fireşte, lista infantilismelor noastre rămâne deschisă. Ce spuneţi de exemplu de obiceiul de a întreba “Ce îmi iese la afacerea asta?”. Probabil că prin el suntem mai aproape de animăluţele supuse dresajului decât de copii. Ne aşteptăm bucăţica de zahăr, să o hăpăim pe nerăsuflate… Dar trăim într-o vreme în care mai toată lumea întreabă, uneori deschis şi vulgar, fără nici o jenă, “ce îmi iese la afacerea asta?”… Şi avem şi mijloacele de a argumenta că suntem spirite practice, pragmatice etc.

RSS 2.0 | Trackback | Comment

Adresa de mail:  Aboneaza-ma  

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.