Cum am dat eu bacul – II
Romana scris a fost singura mea dezamagire la acel bac. Pe atunci se studia dupa manuale unice si la examen se verificau anumite opere, titluri, nu specii ca azi. Unul din subiecte a fost “Drama cunoasterii in poezia lui Lucian Blaga si a lui Vasile Voiculescu”. Subiectul m-a entuziasmat. Se intampla ca cei doi sa fie poetii mei favoriti din acea perioada, se intampla sa stiu pe de rost multe poezii din opera lor. In plus, tocmai terminasem de citit o carte care mi-a si inspirat lucrarea – Rotonda plopilor aprinsi de V. Anania. Ce mai, am scris febril, am plecat fericita, am asteptat rezultatele cu linistea ca nu se poate sa nu iau nota maxima.
Nota a fost 7.50. Cea mai mica din clasa mea. De ce? Mi-a explicat profesoara de romana… Nu am respectat baremul. Trebuia sa ma refer la cele 2 poezii din manual: Paradis in destramare si In gradina Ghetsemani… or eu nici nu am adus vorba despre ele in lucrare. Nici nu ma incantasera atat de mult si nici acum nu prea le inghit. Le port pica. Altfel, lucrarea “foarte frumoasa, ar merita publicata”. Da! Practic la acel subiect nu mi-au punctat aproape nimic.
Am luat in schimb cea mai mare nota din clasa la matematica! Ce mai fata a facut profesoara de matematica, ce incantata a fost! O adoram ca fiinta, dar matematica era calcaiul meu al lui Ahile. Odata, m-a luat deoparte profesoara de romana si m-a intrebat daca am ceva impotriva profesoarei de matematica, ca ea avea aceasta impresie si i se plansese. Stiu si acum ce i-am raspuns: “Eu?!? Dar o iubesc pe doamna Homentcovschi!” Si chiar o iubeam. Ca dovada, nici acum nu i-am uitat numele. Doar ca, de la un punct incolo, cam de pe la sfarsitul clasei a XI-a, am stiut ca nu matematica este calea mea. Si in timpul orei mai ramaneam cu privirea agatata de geam, de cine stie ce punct de pe perete, iar ea se rastea la mine “… iar te uiti pe pereti, de ce nu esti atenta?!”. Dupa ce am aflat ce crede despre mine, am inceput sa ii ofer flori. Culmea este ca nu i-am oferit niciodata profesoarei de romana sau dirigintei, dar ii duceam foarte des ei. Profesoara de romana stia cat tin la ea, nu avea nevoie de flori ca sa o afle…
In liceu, scriam in revista scolii si singura olimpiada la care am ajuns la faza pe tara si am avut si loc pe “podium” a fost la literatura, intr-a XI-a. In anul acela l-am avut profesor pe George Sovu si orele lui erau minunate: interactive, captivante. Acum, ca profesor, imi dau seama de ce, atunci doar le savuram.
Dar am dat la Matematica pentru ca am crezut ca e mai practic (nu ca nu-mi placea si asta si inca imi place; nu regret) si dupa admitere, cand m-am intalnit cu alti profesori, au ramas uimiti.
Crezi ca elevii de liceu de azi isi mai iubesc profesorii? Nu mai predau la liceu din ’90, deci intrebarea e sincera. Piticii din generala, da, si asta e un motiv pentru care n-as pleca. Naivitate?
George Sovu… minunat! Cred ca era interesant si pentru el sa fie profesor in Lazar.
La intrebarea ta, ce as putea sa raspund? Profesorii nu prea sunt iubiti in liceu. Mai ales cei exigenti si care vor binele elevilor, adica vor sa ii invete ceva.
Sotul meu a fost profesor si el a reusit sa fie iubit de elevii de liceu. Nu stiu cum facea, dar uneori aproape imi e ciuda cand ii aud pe alti elevi vorbind despre el. Unul mi-a spus: “De ce sa fi chiulit cand in clasa ne distram mai bine decat afara?” Asta nu inseamna ca nu isi facea datoria, ci ca reusea sa o faca intr-un mod foarte agreabil, cu glume… Preda logica, filosofie si psihologie.
Am predat un singur an la o clasa a V-a, in Iasi, si am avut parte intr-adevar de o experienta minunata. Imi scoteau ei sufletul, dar si cand veneau ciorchine in jurul meu sau ma luau in brate (erau doua gemene foarte lipicioase) si se uitau cu ochii vioi si cu fetisoarele lor imbujorate la mine, imi topeau sufletul. Si erau atat de zelosi si isi agitau manutele sau tasneau pur si simplu din banca sa fie ei primii care raspund… Da, ei ma iubeau si eu ii iubesc inca… Si inca mai primesc felicitari de sarbatori de la una dintre fetite…
nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la scoala generala am si acum totul viu in minte, personajele pareau toate rupte din poveste, fiecare cu apucaturile si farmecul caracteristic.
si-am vorbit despre aspectul asta cu`o buna prietena si colega din acele vremuri care azi ne face sa zambim la teatrul bulandra si n-am stiut sa spunem ca era doar din cauza vremurilor[comunism] sau a varstei marilor descoperiri. liceul la care am terminat ar fi trebuit sa`mi lase amprente mult mai conturate dar poate si pentru ca revolutia i-a imprastiat pe toti prin diverse facultati din tara sau din afara, poate si pentru ca am crescut noi, profesorii nu mi-au mai lasat aceleasi zone de refugiu cand gandurile mi`o iau razna. am sesizat ca aura celor pe care ii apreciam in mod deosebit scadea pe masura ce cresteam[sau pe masura ce capitalismul isi infigea tot mai adanc coltii in frageda noastra mentalitate].
eu incerc sa imbin materia cu buna dispozitie, strecurand diverse puncte de interes care sa`i trezeasca din adormire. la notare sunt sever, pentru ca am pretentia ca putinul pe care il transmit sa fie cunoscut si inteles. in general dupa 2-3 ani de colaborare ajung sa-mi spuna “sunteti de treaba!”, sau “nu ne luati in excursie?”. sunt ferm convins ca nici profesorii, nici elevii nu mai sunt si nu vor mai putea fi ce au fost altadata. iar ca sa fii acum model pentru elevii de liceu… cred ca trebuie daruire maxima. poate un pasionat de psihologie ar reusi chestia asta, dar un om normal expus la o complexitate si instabilitate precum sistemul romanesc de invatamant minte cand spune ca intelege elevul zilelor noastre.
Da, recunosc ca si eu ma simt invinsa uneori de elevii mei. Nu este usor sa lucrezi cu ei. Si, intr-adevar, a fi profesor in ziua de azi este o provocare mult mai mare decat in trecut, cand te bucurai de un respect… aproape neconditionat.
Cele mai frumoase amintiri le am totusi din timpul liceului. Atunci am legat prietenii frumoase, am facut multe traznai, am trait multe experiente la care ma gandesc cu drag. Scoala generala este un pic blur-ata.
Colegul de liceu cu care depan amintiri foarte des e sotul meu: am fost in aceeasi clasa patru ani. Suntem ca in bancul cu nebunii care spun doar numarul glumei si izbucnesc in ras. E placut…
Si mai am de atunci o prietena cu care am facut si facultatea, acum facem un masterat impreuna, cine stie ce va mai urma!
Ce frumos!
Noi am plecat aproape toti din orasul natal, cu facultatea. Si, desi am dat cei mai multi in Bucuresti, cum nu erau telefoane mobile si nici messenger, nu prea am pastrat legatura. Cea mai buna prietena a mea din liceu citeste insa blogul si vorbim destul de des, o alta este in Australia, multi s-au reintors in Constanta, eu nu…
Ma regasesc rau in ce scrii. Nici mie nu mi-a placut matematica si la bac, desi dat abia anul trecut, tot “?n grădina Ghetsemani” mi-a picat si la fel de mult am surprins-o si eu pe profa de mate luand printre cele mai mari note din clasa -eu care la fel ca tine eram la ore. Mi-ar fi placut si mie sa aberez cum ma taia capul la bacul la romana, dar din cauya constrangerii baremului m-am rezumat doar la ce vroiau sa auda de la mine. Am luat cea mai mare nota din liceu la romana, cea mai mare la bac. Am surprins o profa, iar pe cea de romana am facut+o mandra. Si nu i-am luat niciodata flori pentru ca stia ca o stimey si fara sa-i dau.
Mersi ca ai scris ca despre mine 🙂