Când un om moare, trupul său este mai greu decât dacă acel om ar fi în viață. Știu, sună ciudat și fizica m-ar contrazice spunând că am luat-o razna. Dar sunt lucruri pe lumea aceasta care nu țin de fizică, iar ce voi spune acum se va contrazice cu tot ce credem că știm despre lumea asta. Așadar, să ne întoarcem la ce am de spus. ...continue reading

Aceasta este întrebarea cu care mă întâmpină mai nou micuța mea în vârstă de 3 ani. Întrebarea ascunde de fapt un alt mesaj pe care Ariel dorește să mi-l transmită. Ea de fapt mă întreabă dacă ”zânele” mi-au adus o revistă pe care ar trebui să i-o dau ei. Asta pentru că eu am decis să îi ”vând” ideea că zânele sunt cele care vin la mine la serviciu și îmi dau revista (una din multele reviste care au incluse o jucărie de proastă calitate care se strică în maxim o jumătate de oră...), dacă Ariel a fost cuminte. ...continue reading

... Un lucru pe care cu greu pot sa îl învăţ, deşi Ariel mi-l tot repetă (cam des în ultima vreme): "Nu te enerva". Şi aş putea găsi fără nicio problemă justificări pentru enervarea mea. Iar, pe măsură ce trece timpul, îmi pare tot mai uşor să mă enervez. Este metoda "cea mai bună" de a închide gura celui cu care te cerţi sau pe care te enervezi.

Dar poate ar trebui să îmi închid eu gura mie. Poate ar trebui să analizez ceea ce simt înainte de a deschide gura. Asta e greu. Cum să faci faţă unor valuri de furie după atâta timp în care predici lozinca: "lasă-te dus de val". În felul tău mi-ai spus adeseori că nu pot să las totul să treacă, toate frustrările, toate supărările, şi să nu devii chiar tu o parte componentă a acestora. Când laşi valurile să te ducă unde vor, devii parte a acelor valuri, iar când întâlneşti ceva în drumul tău, nu poţi să spui pur şi simplu: "Gata, în momentul acesta nu mai sunt parte din val!". Devii şi tu val, devii frustrare, devii supărare.

Am nevoie de o ancoră. Îmi va fi greu şi poate voi continua să te rănesc, dar am nevoie de o ancoră proprie. Una proprie pentru că până acum ancora mea, cea care îndura totul în locul meu erai tu, Elena. Dar de la o vreme observ că începi să oboseşti să îmi suporţi toate toanele, toate valurile. Începem să ne înstrăinăm şi nu vreau asta. Încă am nevoie de tine. Iartă-mă.

2 Comments

"Da, îmi amintesc de femeia aceea. Avea dreptate, îmi plăcea să lucrez în atelier. Fiecare masă şi fiecare scaun care ieşeau din mâna mea mă făceau să înţeleg şi să iubesc viaţa. Abia acum îmi dau seama. ...continue reading

Astăzi împlinești 2 ani, o vârstă încă prea mică pentru a înțelege tot ce îți voi spune. De aceea, îți voi scrie aceste rânduri în speranța că într-un viitor, apropiat sau îndepărtat, le vei citi.

Încep prin a-ţi mulţumi pentru faptul că exişti în viaţa noastră, aducându-ne cu tine speranţa unui viitor mai bun. Nu îmi vine să cred cât ai crescut în cei doi ani de viaţă. Deja începi să vorbeşti şi să înţelegi tot ce îţi spunem.

Şi mă bucură să văd că ai crescut frumos. Ştii să zici „Pa!” atunci când te desparţi de diverse persoane (deşi nu pot să spun că nu îmi place să te aud spunând pa şi persoanelor care vrei să plece). Ştii să zici „Mersi” atunci când primeşti ceva. Ştii să spui „Tapu” pentru „capul”, „Bada” pentru „coadă”, „Lid al” pentru „Lidl” (în caz că nu ştiai de ce tot cereai să mergem la Lidl, am un singur cuvânt să-ţi spun: îngheţată), „Ine” pentru „pâine”, „Uta” pentru „uţa”, „Ham” pentru „căţel”, „Uini Pu” pentru „Winny de Pluş” şi multe alte cuvinte pe care promit să le mai scriu aici când mi le voi mai aminti.

Ai învăţat să spui „Nu pot...”, dar cu acest „nu pot” ai învăţat şi să renunţi uşor la încercări. Nu renunţa să încerci. Nu te da bătută dacă doreşti ceva şi fă tot posibilul ca tot ce realizezi să realizezi cu mâna ta. Pentru că, odată ce ai realizat ceva cu mâna ta, acel lucru devine parte din fiinţa ta. Şi voi avea încredere că dacă strici vreun lucru, îl strici pentru a trage învăţăminte din acel lucru. Dacă vei distruge ceva, voi avea încredere că îţi pare rău pentru lucrul distrus.

Învaţă.

Nu te opri din învăţat. Pentru că învăţând absorbi din experienţele celorlalţi. Interiorizează ceea ce înveţi, absoarbe. Pentru că e lipsă de respect şi faţă de tine şi faţă de experienţă dacă lecţia e învăţată „pe din afară” sau „pe de rost”.

Nu-ţi fie teamă.

Nu-ţi fie teamă de necunoscut, pentru că necunoscutul ascunde lucruri ce se vor dovedi minunate. Imaginează-ţi necunoscutul ca un drum acoperit de nori albi nu de întuneric. Necunoscutul trebuie descoperit nu evitat.

Nu-ţi fie teamă să rămâi singură, pentru că tu eşti mereu în sufletul nostru şi te iubim cu toată fiinţa noastră. Orice despărţire va fi răsplătită întotdeauna cu bucuria revederii. Nici mie nu-mi place să fiu despărţit de tine, chiar daca e vorba de câteva minute, dar sunt momente când astfel de despărţiri sunt necesare.

Iubeşte.

Iubeşte oamenii. Dar iubeşte-i arătându-le unde au greşit atunci când vor greşi. O iubire fără îndrumare este superficială şi nu va rezista timpului. Iar când vei fi corectată de cineva nu te supăra, ci mulţumeşte-i. Mulţumeşte-i pentru că te-a îndreptat pe drumul cel bun şi angajează-te să-i fi alături atunci când va avea nevoie să fie corectat.

Iubeşte lucrurile. Dar iubeşte-le doar în măsura în care le consideri fiinţe de sine stătătoare. Nu ne-am născut legaţi de ele, iar când vom muri nu vom lua nimic din ele cu noi. Bucură-te de prezenţa lor şi respectă-le ca individualităţi ce nu vor să fie rănite, pentru că în fiecare obiect respiră fiinţa celui care l-a creat.

Iubeşte-ne aşa cum suntem şi îţi promitem că vom fi mai buni cu fiecare zi ce trece. Nu suntem perfecţi, dar învăţăm. Niciodată nu vom putea spune că am învăţat tot ce putea fi învăţat. Iar din greşelile prezentului le vom evita pe cele ale viitorului.

Ai răbdare.

Nu te grăbi. Nimic realizat în grabă nu poate garanta stabilitate. Trebuie să ştii să aştepţi, deoarece chiar şi aşteptarea aduce cu sine bucurie. Nu te grăbi să creşti. Viaţa ne-a fost dată în ritmul acesta pentru că aşa trebuie să fie trăită: nici mai repede, nici mai încet. Şi fiecare moment din viaţă vine atunci când trebuie.

Cu drag,
tatăl tău.

3 Comments

"Sunt pregătit... Sunt pregătit", îşi spuse el, parcă încercând să îşi convingă şi cea din urmă celulă din trupul său vânjos şi plin de cicatricile care i-au definit întreaga viaţă. ...continue reading

1 Comment

De fiecare dată când vreau să mă ridic în picioare, deşi nu ştiu să merg, amândoi mă ţineţi cu aceeaşi grijă şi dragoste părintească precum în prima zi în care m-aţi văzut.

Şi de fiecare dată mă bucur să văd lumea de sus, de pe propriile-mi picioare. Dar din când în când, în momentul in care mă mişc sau vă mişcaţi, o umbră se mişcă în ton cu noi. ...continue reading

Permite-mi să încep prin a-ţi spune că m-ai cam întristat, taticule!

Oare ai obosit să fii creativ? Crezi oare că eu nu am nevoie decât să fiu hrănită, spălată şi schimbată? ...continue reading

2 Comments

Ai auzit copacii? Tată, dacă până şi la această întrebare atât de simplă ai rămas blocat, nu ştiu ce să mai zic... Va trebui să te reînvăţ tot ce ai uitat.

În fiecare zi merg în parc cu mămica şi este uimitor totul. Totul este nou. Iar zi de zi sunt uimită de foşnetul frunzelor. Este ca şi cum copacii vor să ne vorbească şi văd oameni trecând pe lângă mine (şi, prin viaţă...) fără să aibă nici cel mai mic fior la auzirea acestor fiinţe.

Cu toţii aţi uitat de uimirea iniţială, de momentele din fragila copilărie în care până şi o furnică era uimitoare. Aţi devenit imuni la simpla frumuseţe a vieţii. Nu vă mai uimeşte decât "un film bun", o vedetă, zgomotul artificial şi puternic, o mâncare, o băutură. Dar viaţa, viaţa din jur, nu mai este uimitoare pentru voi?

Opreşte-te din drum, caută un copac, stai sub el, inchide ochii... ascultă-l. Dar ascultă-l. Şi încearcă să reînveţi să ai acei fiori care îţi fac pielea ca de găină. Trebuie să reînveţi să te cutremuri la auzirea naturii.

Toamna se apropie, nu o lăsa să se instaleze şi în suflet...