Yann Martel – Despre foame…

"[O hienă, o zebră, un urangutan şi un om stăteau într-o barcă (destul de mare) în urma unui naufragiu. După două zile în care hiena nu a mâncat decât o jumătate din piciorul din spate al zebrei, hiena a înnebunit]. Nu se mişcase toată ziua din cotlonul ei. Şi-a pus labele din faţă pe burta zebrei, a apucat o bucată de piele şi a tras. O fâşie s-a desprins ca o hârtie care se jupoaie de pe un cadou, cu margini clare, dar în linişte, aşa cum se sfâşie pielea, opunând o mai mare rezistenţă. Sângele a ţâşnit imediat, ca un râu. Zebra a prins viaţă ca să se apere. A împins cu picioarele din faţă şi şi-a dat capul pe spate, într-o încercare de a se repezi la hienă. Dar aceasta era prea departe. A mişcat din singurul picior din spate care-i mai rămăsese, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că ăsta era zgomotul pe care-l auzisem noaptea trecuta: bocănitul copitei pe marginea bărcii. Incercările zebrei de a scăpa au înfuriat-o şi mai tare pe hienă, care a început să urle şi să muşte. A făcut o gaură în burta zebrei. Când n-a mai fost mulţumită cu poziţia din spatele zebrei, s-a suit pe ea. A început să tragă de intestine şi alte organe interne. Nu făcea lucrurile în ordine. Muşca aici, înghiţea acolo, părând copleşită de abundenţă. După ce a devorat jumătate de ficat, a început să tragă de stomacul alburiu, ca un balon. Dar era grea şi, din cauza că şoldurile erau mai sus decât burta, iar sângele era alunecos, a început să patineze pe victimă. Şi-a băgat capul şi umerii înăuntru, până la genunchii picioarelor din faţă. A încercat să iasă, dar n-a reuşit. În cele din urmă, s-a aşezat în acea poziţie, jumătate înăuntru, jumătate afară. Mânca zebra dinăuntru.
Aceasta protesta din ce în ce mai stins. A început să-i curgă sânge din nări. O dată sau de două ori şi-a ridicat capul spre cer, ca şi cum ar fi implorat mila - grozăvia momentului a fost exprimată perfect.
Suc de Portocale [urangutanul] n-a asistat indiferentă la scenă. Cu picioarele sale incredibil de scurte şi cu torsul masiv, parea ca un frigider pe roţi strâmbe. Dar cu braţele în aer, era impresionantă. Deschiderea lor era mai mare decât înălţimea - o mână era întinsă peste apă, iar cealaltă se întindea până la capătul celălalt al bărcii. Şi-a întors buzele, arătându-şi caninii enormi, şi a început să ragă. Era un răget adânc, puternic, furios, uimitor pentru un animal care era la fel de tăcut ca o girafă. Hiena a tresărit, ca şi mine. S-a chircit şi s-a retras. Dar nu pentru mult timp. După ce s-a uitat lung la Suc de Portocale, părul de pe gât şi umeri i s-a zbârlit şi coada i s-a ridicat. S-a urcat din nou pe zebra muribundă. De acolo, cu sângele picurându-i din gură, i-a răspuns lui Suc de Portocale, cu un răget mai puternic. Cele doua animale erau la un metru depărtare unul de celălalt, cu maxilarele larg deschise. Îşi puseseră toată energia în răget şi corpul le tremura de efort. Puteam să-i văd gâtlejul hienei. Aerul de Pacific, care până acum un minut era plin de şoaptele mării, o melodie pe care aş fi considerat-o liniştitoare dacă n-ar fi fost circumstanţele, s-a umplut de acest zgomot îngrozitor, ca furia unei bătălii, cu pocnetul armelor, bubuitul tunurilor şi explozia bombelor. Hiena urla ascuţit, urangutanul urla în tonuri mai joase, iar între cele două erau ţipetele zebrei neajutorate. Mă săturasem. Eram la capătul răbdării. Am început să tremur necontrolat. Eram convins că hiena o va ataca pe Suc de Portocale. Nu mi-am putut imagina că lucrurile se pot înrăutăţi, dar m-am înşelat. Sângele zebrei ajunsese şi în apa mării. La câteva secunde, am simţit că barca era lovită în mod repetat. Apa a început să mişune de rechini. Căutau sursa sângelui, hrana. Cozile loveau apa, ieşind la suprafaţă, capetele se agitau. Loviturile se repetau. Nu-mi era teamă că or sa ne răstoarne - credeam că rechinii aveau să străpungă fundul bărcii şi că o să ne scufundăm.
Cu fiecare lovitură, animalele săreau alarmate, dar nu puteau fi distrase de la activitatea lor principală, aceea de a urla unul la altul. Eram sigur ca meciul de sunete avea sa se transforme intr-un atac fizic. Dar totul s-a oprit brusc dupa doar cateva secunde. Suc de Portocale, cu plescaituri si gafaieli, s-a intors si a plecat, iar hiena si-a lasat capul in jos si s-a intors in spatele zebrei macelarite. Rechinii, care nu gasisera nimic, au incetat atacul asupra barcii si in cele din urma au plecat. S-a lasat linistea in sfarsit.
Un miros pestilential patrunzator, o combinatie de putreziciune si excremente, plutea in aer. Era sange peste tot, sange care se coagula, formand o crusta. Doar o singura musca bazaia, sunandu-mi ca un clopot de alarma pentru nebunia care avea sa urmeze. Nu aparuse nici o nava la orizont in ziua aceea, iar ziua se apropia de sfarsit. Cand soarele a coborat, nu numai ziua si biata zebra au murit, ci si familia mea. O data cu acel al doilea apus, neincrederea a facut loc durerii si suferintei. Erau morti; nu mai puteam sa neg acest lucru. Ce greu e sa recunosti acest lucru in adancul fiintei tale! A pierde un frate inseamna sa pierzi pe cineva care te-a insotit din copilarie, cineva care avea sa-ti aduca o cumnata, nepoti si nepoate, cineva care sa dea noi ramuri arborelui tau genealogic. A pierde un tata inseamna sa pierzi pe cineva al carui ajutor il cauti, care te sustine precum un trunchi sustine ramurile. A pierde o mama, ei bine, e ca si cum ai pierde soarele de deasupra capului. E ca si cum ai pierde - scuzati-ma. Dar n-o sa continuu. M-am intins pe prelata si am plans si am jelit toata noaptea, cu fata in maini. Hiena si-a petrecut o mare parte din noapte mancand.
S-a luminat de ziua, o dimineata umeda, cu un cer acoperit, cu un vant cald si o patura deasa de nori cenusii care aratau ca niste fasii de bumbac murdare. Marea nu se schimbase. Barca se ridica si cobora, cu o miscare regulata.
Zebra era inca in viata. Nu-mi venea sa cred. Avea o gaura de saizeci de centimetri in burta, o fistula ca un vulcan in eruptie, organele pe jumatate mancate si vomate stralucind in lumina continuau sa pulseze de viata, chiar daca aceasta se stingea incet. Misca doar dintr-un picior din spate si clipea. Acestea erau singurele semne de viata. Eram ingrozit. Nu credeam ca un animal poate sa indure asemenea suferinte si sa continue sa traiasca.
Hiena era incordata. Nu se linistea, desi se facuse ziua. Poate ca era rezultatul faptului ca mancase prea mult; stomacul ii era dilatat. Suc de Portocale era si ea prost dispusa si, prin urmare, periculoasa. Se foia si-si arata dintii.
Am stat nemiscat, chircit la prora. Eram slabit fizic si psihic. Mi-era frica sa nu cad in apa daca incercam sa-mi gasesc echilibrul.
Zebra a murit pe la pranz. Era rosie si sticloasa si devenise indiferenta la asalturile ocazionale ale hienei…" (Yann Martel, Viata lui Pi)

P.S.: ce se afla intre paranteze patrate este completarea mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *