Povara vinei

Unul dintre aspectele care imi displac in crestinism este sentimentul vinei, exacerbat in evul mediu, aruncat si azi in fata bietului om cu un aer acuzator. Asupra noastra apasa pacatul originar suntem pacatosi de cand ne nastem. Nu ti se explica nimic, ci doar ti se inoculeaza viclean sentimentul vinei, al pacatului.

Prefer sufismul (latura ezoterica a religiei islamice) care da notiunii de ta-wil (pacat originar) un sens luminos. Intr-un fel, pacatul acesta este caderea in materie si, implicit, in manifestare, caderea sufletului in inchisoarea trupului despre care vorbea Platon si despre care a scris si Blaga:

O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat!
Sa nu se simta Dumnezeu
in mine
un rob in temniţa -incatusat.
Pamantule, da-mi aripi:
sageata vreau sa fiu sa spintec
nemarginirea,
sa nu mai vad in preajma decat cer,
deasupra, cer,
si cer sub mine-
si-aprins in valuri de lumina
sa joc
strafulgerat de-avanturi nemaipomenite
ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine,
sa nu carteasca:
,,Sunt rob in temnita!”

Intrebat despre pacatul originar, un maestru sufi a raspuns: Daca nu ar fi fost fructul interzis al pomului, posibilitatile inepuizabile ale Fiintei ar fi ramas nemanifestate.

Ce multe spune asta cuiva care poate sa gandeasca problema si in termeni abstracti si nu are nevoie neaparat de carjele imaginilor concrete… Drama este ca dupa un timp, oamenii identifica aceste carje cu sensul insusi si uita ca ele nu sunt decat simboluri.