Calea de mijloc… II
Fac parte dintre cei care isi analizeaza actiunile si gesturile si invata din propriile greseli. De multe ori ma intreb despre motivatia actelor mele, despre justetea lor. Nu pot sa spun ca sunt lipstita de spontaneitate, dar undeva intr-un coltisor al mintii ramane un ochi scrutator… Ii povesteam de pilda sotului meu ce am patimit eu cu una dintre elevele mele. O eleva noua, exmatriculata pentru absenteism anul trecut, a XII-a fiind, si reinmatriculata in clasa careia pentru cateva zile ii mai sunt diriginta.
La inceputul anului scolar, m-a asigurat ca si-a invatat lectia si nu va mai lipsi. In octombrie, o anunt ca are deja prea multe absente nemotivate si ca trebuie sa ii dau un preaviz. Ma roaga sa mai astept putin ca “are acasa o scutire pe care a uitat sa o aduca”… Dispare cateva saptamani, timp in care ajunge la vreo 80 de absente si vine apoi cu o scutire pentru 2 zile! Se cheama ca m-a dus de nas, dar nu m-am oprit prea mult asupra acestui incident. La sfarsitul semestrului, avea suficiente absente incat sa ii pun media 3 la purtare, ca un avertisment ca totusi nu poate continua in stilul acela. (Lipsea cateva saptamani si venea o zi-doua la scoala, fara sa aiba un motiv special, ci din pura si sfanta lene de a se da jos dimineata din pat). Dupa lungi discutii cu mama si cu sora ei, prin telefon, mama fiind plecata in Italia, ma gandesc sa ii mai dau o sansa, o chem, o rog sa imi puna pe hartie ce inseamna scoala pentru ea si ce are de gand sa faca si o mai pasuiesc, ajungand in felul acesta eu in neregula. Ce face domnisoara? Dispare iar din peisaj cateva saptamani, pentru ca la un moment dat sa primesc, la 7 dimineata un telefon de la sora ei care imi spune ca Nicoleta s-a angajat pentru ca vrea sa isi plateasca singura banchetul de absolvire si altele, banchet la care mai tarziu m-a anuntat ca nu participa pentru ca ii vine o prietena in vizita taman atunci. Lasand asta deoparte, cum trebuia eu sa ma simt, eu care abia obtinusem de la ea promisiunea ca se va tine de scoala? Nu era asta a doua gluma proasta pe care mi-o facea?
Fetita aceasta, desteapta de altfel, a dormit tot anul si astepta sa o trec din mila sau din alte considerente. Nu avea nici o nota la mai multe materii si spera sa le obtina in ultimele 2 sapatamani de scoala, cand, pe nepusa masa, a aparut si o matusa in peisaj. Era corect? I-am spus ca daca prin absurd ar obtine toate notele si si-ar incheia toate mediile, va ramane repetenta din cauza mediei de la purtare. Pentru ca nu poti sa apelezi numai si numai la bunavointa celorlalti – care la un moment dat devine slabiciune sau prostie – si sa iti rezolvi problemele fara nici cel mai mic efort din partea ta.
Ei… si pe cand ii povesteam eu toate astea sotului meu, undeva, intr-un coltisor al mintii, se ivise intrebarea: “oare ma simt vinovata, oare incerc in felul asta sa imi justific mie corectitudinea deciziei luate”? Am eu pe constiinta un om sau el si-a ratat cu buna stiinta oportunitatea de a termina liceul?
Probabil ca intrebarea asta ne framanta pe multi, atunci cand suntem pusi in situatia de a trece sau a pica pe cineva, mai ales in clasele terminale. Probabil ca cei mai multi nu vor dureri de cap si ii trec pe toti, in masa, probabil ca sunt si altii, dupa cum delicat remarca Liliana, care isi uita principiile pentru un pachet de cafea… probabil ca lucrurile in practica sunt infinit mai complicate… De pilda, cineva care nu isi face datoria, care nu reuseste sa ii convinga pe copii sa invete si nici nu este interesat sa o faca, va fi mult mai indulgent la sfarsit sau asa imi imaginez ca ar trebui sa fie. Daca includem in ecuatie si societatea unde predomina asa de inspirative exemple…
Dupa mine, concesiile la infinit nu fac decat sa le confirme ideea ca li se cuvine orice, ca regulile sunt “orientative” si “flexibile” si ca incalcarea lor nu are urmari. Ori, legile sunt si asa prea “flexibile” in societatea de azi. Cam cat de “intelegator” e un controlor care te prinde fara bilet? De ce noi am fi intelegatori indiferent de abatere? Daca legile ar fi respectate corect, lumea noastra ar fi alta. Iar daca profesorii, oricat de infime sanse ar avea sa schimbe ceva, cedeaza, inseamna ca au fost infranti de mentalitatile pe care le critica si ca le-au acceptat tacit.
Toata lauda pentru gradul tau de implicare si lipsa de indiferenta. Indiferenta in meseria asta e cel mai rau lucru posibil si diametral opusa profesionalismului.
Ai mare dreptate, mai putin cu laudele, pe care nu stiu daca le merit… pentru ca vezi, rezultatele sunt cele care sunt.
Rezultatele nu tin numai de tine, ca in nici un succes sau esec pe care il avem. Nu-ti face sange rau, dar nici nu abandona! Nu esti singura in situatia asta! 🙂
Asa este… dar am observat ca am tendinta sa retin mai mult esecurile. De cand am citit comentariul tau ma tot intreb care sunt succesele mele…
N-o lua pe panta asta, ca nu e bine! Intri intr-un cerc vicios. Eu incerc acum, pentru sanatatea mea mintala 🙂 sa ma autoeduc sa vad partea plina a paharului si partea buna a oamenilor si nu e chiar usor.
Cred ca iti iese de minune cand esti cu aparatul foto in mana.
Da, ajuta mult. Foarte mult.
E greu sa faci o alegere, mai ales atunci cand in mana ta sta sansa unui om. Doar poate, tocmai alegerea pe care o faci s-ar putea sa ajute mai tarziu la definirea caracterului lui. Asa cum spunea si Irina, prea sunt unii care cred ca totul li se cuvine si cred ca e nevoie din cand in cand de cineva care sa aiba putine principii si sa faca lucrurile asa cum trebuie facute. Fara pachetele de cafea. 🙂
rare sunt cazurile cand picajul real are loc pe ultima 100 de metri. in majoriatea lor, aceste cazuri sunt pierdute cu mult in urma si se tergiverseaza prin “ingaduinta” unora sau “interventiile” altora.