Jiltomanii

Negri lupeşti, ciupiţi de vărsat, ochii-ncercuiţi de inele
Verzui, degetele lor noduroase crispate pe femur,
Occipitul garnisit cu harţaguri încîlcite, ca acele
înfloriri de mucegai de pe părăginitul mur;

Ei au grefat prin iubiri epileptice
Fantasta lor osatură în enormele schelete scoapte
Ale jilţurilor lor: picioarele lor cu barele rahitice
Se-nlănţuie din zori şi pînă-n noapte.

Aceşti bătrîni au fost de la-nceput împletiţi cu scaunele lor,-
Simţind sorii-arzători satinîndu-le pieile groase,
Unde, cu ochii pe geamuri, pe care zăpada se scurge spălăcitor,
Tremură cu tremurul suferind al broaştelor rîioase.

Iar jilţurile le-au dat dragostea lor: pământiu patinat,
După scobiturile fundurilor lor, paiul se lăsase;
Sufletul vechilor sori străluceşte bandajat
în aceste mănunchiuri de spice în care griul fermentase.

Iar Jilţomanii, genunchii la gură, verzi pianiste,
Degetele zece, sub jilţurile lor bătînd darabana
Se-ascultă clămpănindu-şi barcarole triste,
Iar tărtăcuţele lor, clătinări de-amor ritmează de-a valma.

– O! nu-i faceţi să se ridice! Totul ar sta să se surpe…
Ei ţîşnesc mîrîind ca pisicile fugărite,
Săltîndu-şi cu grijă omoplaţii, să turbe!
Tot pantalonul se-ndoapă cu fundurile buhăite.

Şi o să-i auziţi, izbindu-şi capetele cu chelii
De pereţi suri, la nesfîrşit hîrşindu-şi strîmbele picioare;
Şi nasturii hainelor devin pupile sîngerii
Care-ţi imobilizează ochiul în fund de coridoare!

Pe deasupra, au şi o armă ucigătoare, nevăzută:
La înapoiere privirea lor filtrează acel venin morbid
Care umple ochiul bolnav de căţea bătută
Şi tu transpiri, într-o cumplită pîlnie sorbit.

Reaşezaţi, cu pumnii strangulaţi de manşete cu sline,
Meditează la cei care i-au făcut să se urnească
Şi, din zori şi pînă-n seară, gîlci în ciorchine
Sub bărbiile stafidite se zbat să pleznească.

Cînd somnul paşnic i-a sărutat pe viziere,
Ei visează pierduţi în jilţuri fecundate,
Reale amurete de jilţuri în chip de liziere
Care vor fi garnisite cu birouri minunate;

Flori de cerneală virgule de polen scuipînd
îi leagănă de-a lungul lăsatelor pe vine calice,
Cum lujerul de gladiolă leagănă al libelulei avînt
– Şi membrele le sînt iritate de ţepii de pe spice.

A. Rimbaud