Casnicia, o loterie? – V
Replici dintr-un film (sotul, ajuns la batranete, cu trei copii mari, aflati la casa si pe drumul lor, spune dupa inmormantarea sotiei):
– Daca stiam ca moare ma purtam mai frumos cu ea…
– Nu aveai de unde sa stii (spune unul dintre baieti).
Nu am putut sa nu ma enervez! Si sa nu ma gandesc ca am mai auzit o replica similara, acum cativa ani, la inmormantarea unei rude dragi. Nu este uman, ci sub-uman sa fie nevoie ca un mare artist sa moara pentru a fi recunoscut, ca un om sa moara sau sa plece din viata noastra pentru ca noi sa ne gandim ca am fi putut face mai mult. Imi permit sa spun ca oamenii mici sau superficiali fac asta. Nu este uman, dar se pare ca este omeneste…
De multe ori avem impresia ca nu mai avem energie sa fim atenti la nevoile celuilalt. Sau ne lasam furati de rutina zilnica si uitam sa o facem. Doar e de la sine inteles ca il iubim, nu trebuie sa i-o aratam sau sa i-o spunem tot timpul. Si este adevarat. Si este ok. O zi, doua, noua, dar sa nu cadem in extrema de a spune ceva tandru sau de a face un gest plin de afectiune doar la aniversari sau de sarbatori.
Daca nu o spunem sau nu o aratam, iubirea devine obisnuinta, conventie si se risipeste, usor, cum se imprastie intunericul cand soarele se inalta pe cer. Si ajungem sa ne intrebam ce s-a intamplat. In plus, chiar si inconstient, vom simti gustul amar al unui esec si, cum nu ne plac esecurile, vom inrautati si mai mult lucrurile.
Uneori este atat de neasteptata si de proaspata o mangaiere, o vorba de alint, incat, pe mine una, ma infioara, ma imblanzeste, ma hraneste. Imi hraneste stima de sine, increderea in mine si in noi, bucuria de a trai.
Va urma…
Replica din film e putin ridicola: ce se astepta, ca nevasta lui sa traiasca vesnic? Oricine poate muri oricand, ar trebui sa avem asta in vedere tot timpul.
Pe de alta parte, unii sunt asa de egoisti incat nici dupa ce moare cineva nu regreta nimic. Oare de ce ne e mai usor sa recunoastem alte greseli, dar mult mai greu sa acceptam ca ne-am purtat urat, ca am nedreptatit sau am neglijat sau am jignit nemeritat o persoana apropiata? In privinta asta, gasim intotdeauna argumente, cu riscul de a ne minti pe noi insine.
Dupa un timp, e greu sa mai vezi pe cel de langa tine ca pe altceva decat ca pe o extensie a ta, sa mai faci eforturi sa intelegi ce nevoi are, nu sa consideri ca le stii deja, sa il asculti in loc sa vorbesti tot timpul. Sa il asculti pur si simplu, fara sa te gandesti la ale tale si fara sa vezi totul din punctul tau de vedere. Stii ce greu e?
Multumesc pentru acest punct de vedere. Completeaza postul. Nu prea as fi avut cum sa scriu eu… Sper sa traiesc si sa vad si eu cat de greu e!
Ei, n-o lua ad-literam ca e chiar asa de greu :). O sa vezi, cu siguranta!
;)) Replica din film este in schimb redata ad-litteram. Si mie mi s-a parut ridicola. Si revoltatoare. Dar apoi m-am gandit ca, in forme si grade diferite, o putem regasi in jurul nostru. Dupa cum am si exemplificat…
Da, ma tem ca e un ridicol trist, daca pot spune asa. Si se pare ca pot, ca tocmai am spus. 🙂
:))