Zile proaste

Pentru mine, septembrie este luna irascibilitatii. Ma adaptez greu la noul ritm, marai, bomban, pufnesc. Se intuneca prea repede si eu tanjesc dupa zilele lungi si parca nesfarsite ale verii.

Nici octombrie nu este prea fericit, cel putin in prima parte. Am nervi, m-as certa cu cineva. Caut cu disperare in stanga si in dreapta ceva, un “sac de box” sa ma descarc. Nu gasesc nimic… Si, fiind mult mai sensibila, reactionez prompt la orice pare o sursa de indispozitie. Ghinion!

Nu pot trai tot timpul la inaltimea ideilor si perioada asta este critica. Sunt nefericita. Si inteleg ca nu sunt prea puternica. Alt motiv de nefericire.

Stiu, cu sufletul meu care daca s-ar materializa acum ar arata ca un pui plouat sau ca un pisic scos din apa (cine a vazut asa ceva stie la ce ma refer: arata jalnic, aproape comic de jalnic), ca puterea femeii este paradoxala, se impleteste cu fragilitatea, are nevoie de dragoste si de atentie. Tot dupa cum, banuiesc, puterea barbatului creste daca se bucura de suportul si de afectiunea cuiva.

Da, nu cred ca am fost proiectati sa fim singuri. Problema este ca trebuie sa ii meritam pe cei de langa noi. Nimeni nu e obligat sa ne suporte asa, pur si simplu doar pentru ca suntem noi. Daca suntem oameni “onorabili” trebuie sa invatam sa ii apreciem pe cei de langa noi si sa ii ajutam sa ne aprecieze. Sa le aratam ca tinem la ei corectandu-ne pe cat posibil defectele, slefuindu-ne personalitatea, stapanindu-ne temperamentul naravas, rabufnirile.

De fapt, tot ce inseamna existenta civilizata presupune stapanirea naturii noastre inferioare (instincte, toane, capricii, nervi etc.). Daca facem asta in public, de ce ne-am da in petic tocmai fata de cei care inseamna cel mai mult pentru noi?

RSS 2.0 | Trackback | Comment

Adresa de mail:  Aboneaza-ma  

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.