Vid interior

Tot auzind Cântăreaţa cheală (de câteva ori pe săptămână la repetiţiile echipei de teatru a liceului), m-am molipsit şi mă trezesc spunând câte o trăsnaie din asta când se aşteaptă soţul meu mai puţin.

“Aştept să-mi vină apeductul la moară…”

“Nu te tot uita la curci, mai bine pupă-l pe primar!”

“Mai multe foi, mai ieftin. O dovadă că progresul este mai bun cu zahăr”.

“Învăţătorul învaţă pe copii, dar pisica îşi alăptează puii când sunt mici”… “Şi vaca ne dă cozile sale” – continuă un alt personaj.

“Bolborosule, bolboroaso, bolboroşilor!”

Citindu-i într-o tihnită duminică scena a IV-a soţului meu, m-a lovit dintr-o dată o revelaţie dureroasă. Da, dialogul ionescian este exagerat, complet absurd, culminând cu sunete dezarticulate, monosilabe… dar nu sunt aşa de multe ori conversaţiile noastre? Replici unidirecţionale, paralele, indiferente, surde… fiecare cu ale lui, fiecare înţelegând ce îi place, interpretând cum îi place? Vorbim ca să treacă vremea, ca să umplem aerul cu ceva, având oroare de vid şi dându-i de fapt o altă dimensiune?

Căutând din comoditate piesa ca să nu mai scriu replicile, am dat peste un citat al lui Ionesco:

“De ce într-o zi minunea de a fi ia sfârşit, de ce înţelegem că este minune abia când pierim, de ce o întunecăm cu neghiobiile, cu duşmăniile, cu nădejdile stupide, de ce oamenii se caută unii pe alţii în noapte şi nu se regăsesc decât ca să nu se recunoască şi să se lovească, de ce ne agăţăm cu disperare de o semnificaţie inexistentă şi ce crimă trebuie să ispăşim pentru a putea trăi în acest vid?”