Timpul scapat printre degete
De regulă, luna decembrie este cea mai rodnică, cea mai plină şi mai intensă din tot anul. Spun de regulă pentru că parcă în acest an timpul îmi scapă printre degete şi eu rămân doar cu senzaţia deconcertantă că nu reuşesc să fac nimic semnificativ.
Nu reuşesc nici să duc prea multe gânduri până la capăt aşa că scriu din ce în ce mai puţin aici.
M-a acaparat prea mult cotidianul cu nenumăratele lui dezamăgiri, m-a învins tirania istoriei, derizoriul.
Stau cu un teanc de cărţi pe noptieră şi nu am energie să pun mâna pe nici una. Şi pentru a merge la facultate ca să îmi aleg un îndrumător pentru lucrarea de grad am avut nevoie de multe “pisălogeli” din partea şefei mele care îmi vrea, poate prea matern, binele.
De altfel, am ajuns zilele acestea la convingerea că am 3 mame. Una naturală care de câţiva ani şi-a schimbat tipul de discurs. Înainte nu prididea cu încurajările de a mai face ceva cursuri, un doctorat, un grad etc., mereu nemulţumită că eu şi sora mea ne plafonăm (asta chiar mi se părea scandalos!), iar acum povesteşte volubil despre copiii sau nepoteii altora. Îi înţeleg neîmplinirile, îmi dau seama că suferă mai mult decât mine şi încerc să nu mă mai încarc şi cu mâhnirile ei. Mai ales de când mi-am dat seama că ţelul părinţilor este de la o vreme acela de a se da de ceasul morţii din cauza copiilor lor şi a problemelor lor reale sau închipuite – de ei – ori mult exagerate – de asemenea, de ei.
Mai am 2 mame la liceul unde predau. Ele nu ştiu asta, deşi una dintre ele îmi spune din când în când că “parcă aş fi fiica ei”, dar eu am inceput să simt cum au preluat, specializându-se, funcţii materne. Şefa mea are grijă să nu mă “plafonez”, punându-mi mereu sub nas cursuri, bătându-mă la cap să îmi programez inspecţiile, să alerg pe la facultate, să mă hotărăsc pentru o temă de lucrare… O mai bombăm eu în sinea mea, dar nu pot să nu îi fiu recunoscătoare. Dacă nu aş vedea-o ca pe o mamă, mi-aş imagina-o ca pe o conştiinţă-apendice, mult mai serioasă şi mai responsabilă.
Alta, mă mângâie, îmi şterge lacrimile de pe obraz, mă consolează şi îmi aduce aminte de lucrurile pentru care am motive să mulţumesc destinului. Dacă eu uit… Ultima oară când am vorbit mi-a spus că “pot, cu mâna pe inimă, să spun că mi-am găsit jumătatea” şi nu oricine are norocul ăsta… Prea puţini au norocul ăsta. Ca şi norocul de a avea, într-un mod misterios şi indescriptibil, 3 mame.
Parerea mea este ca te afli într-o stare oarecum normala…închei un an în care daca te uiti fara subiectivism, gasesti precis multe succese, dobândite nu degeaba! Îti trebuie un concediu, departe, sa te rupi de cunostintele ce misuna în jurul tau, fara computer, tv sau telefon (ok, nu chiar 100%)…
Acum câtiva ani am avut o faza asemanatoare si m-am vindecat în 7 zile, într-un concediu la Marea Rosie în Egipt. Fascinatia locurilor vizitate, ciudatenia de a serba Craciunul în costum de baie, marea, pestii, plantele, soarele, egiptenii…totul a reusit sa ma întareasca si readuca la echilibru. A fost minunat, a fost un concediu de vis, însa din acel an, mi-am jurat ca voi serba Craciunul totdeauna acasa si am devenit un fan al lunii decembrie!
PS: Frumos ca ai trei mame! Fericito! 🙂
De mame de obicei nu prea ne bucuram, si apoi e prea tarziu. Asa ca bine faci!
Pe masura ce imbatranim, timpul curge altfel. E un truism, se pare ca azi emit numai platitudini. O fi de la viscol!
Scuze pentru lipsa mea de reactie si pentru absenta raspunsurilor.
O cale sigura de a scapa de melancolii bolnavicioase este munca, in cazul meu fizica. Am smotruit toata ziua, cu teama ca daca ma opresc nu voi mai avea energia sa o iau de la capat si nici a doua zi nu imi va veni sa ma dau jos din pat stiind ca asta ma asteapta. Rezultatul m-a remontat, asa ca sunt pe deplin pregatita sa il “atac” pe Paler. :))
Va multumesc pentru gandurile voastre. 🙂