Cu ocaua mica sau despre minciuna din nou

Am scris anul trecut un post despre minciuna… un mod de a ma descarca de deceptia pe care mi-a provocat-o revelatia ca sunt mintita cu zambetul pe buze… Il gasiti, postul, in categoria D’ale psihologiei.

O prietena mi-a spus atunci ca ar fi dorit sa scriu mai mult. Imi iau inima in dinti si o fac acum, chiar daca nu cred ca mai am multe de spus.

Nu imi plac mincinosii. Deloc! Nici macar aceia care au bune intentii si mint frumos despre cat de bine te prinde cutare culoare sau croiala, despre cat de bine iti sta parul etc. E drept, nu imi plac nici cei care spun verde in fata fara sa li se fi cerut parerea “ce rau arati azi!”, “ai fata sifonata!”…

Cred ca, in general, in viata de zi cu zi este mai bine sa ne concentram pe partile bune, pe aspectele pozitive, chiar si atunci cand sau mai ales atunci cand avem probleme. Aruncam pe cerul nostru plumburiu un petic de senin!

M-am intrebat care este motivul cel mai frecvent pentru care mint oamenii. Si mi-am raspuns: exista in lumea in care traim o adevarata criza a cuvantului. A sensului. Nu sunt multe lucruri demne de retinut din filmul Eragon, dar e acolo o idee interesanta: cuvintele au capacitatea de a evoca esenta lucrului denumit, de a o face sa se manifeste. A cunoaste numele unui lucru inseamna a sti care este substanta lui si a putea comunica cu ea. In limbile vechi, cuvintele nu sunt arbitrare (cum sustine lingvistica moderna referindu-se la cele din prezent). Platon spunea intr-un dialog ca ele rezoneaza cu lucrurile denumite, exprima natura acestora.

Azi putem vorbi despre o pierdere a sensului. Cuvintele nu mai au nici o valoare. Vorbe in vant, vorbe fara suport moral, fara convingeri care sa le sustina… de cele mai multe ori. Spunem “te iubesc”, “te urasc” si multe altele fara sa ne dam prea bine seama de semnificatia lor, fara ca pentru noi sa conteze. Maine sau peste 5 minute vom spune altceva.

Cei care mint cu seninatate sunt convinsi ca nu e nimic grav, niste cuvinte acolo! Pot spune orice. Cuvintele astea sunt unelte exterioare, nu au legatura cu ei. Nu se implica in ce spun. La extrema se afla o criza a umanitatii. In care fiecare ar trebui sa se intrebe: exista pana la urma ceva important? Daca da, atunci ar fi necesar sa reinvestim cuvintele cu sens, cu valoare. Prietenia sa fie prietenie, dragostea sa fie dragoste, adevarul sa fie adevar, bucuria sa fie bucurie… Cuvantul sa fie legitimat, sa stam in spatele lui ca fiinte inzestrate cu inteligenta si constiinta, nu ca marionete… Literatura absurdului exprima atat de bine suferinta cuvantului din epoca moderna!