Luata de val…
Am tendinta sa ma vait, dar ma cenzurez repede. Si, de fapt, imi permit sa ma vait doar fata de persoane foarte apropiate. Pe altele nu le inoportunez…
Asa ca azi nu ma voi jelui, ci voi scrie despre doua prietene pe care mi le-am facut cat am stat in Iasi, colege de serviciu. In ultimul timp m-am gandit mai mult la ele, nu stiu de ce…
Una dintre ele era de pe langa Ploiesti si facuse facultatea la Iasi unde si-a intalnit si viitorul sot. Dupa ce au terminat studiile s-au intors impreuna la parintii ei care nu fusesera de acord cu casatoria. In scurt timp, si-au dat seama ca au doua solutii: fie divorteaza, fie el pleaca inapoi in Iasi si raman despartiti pana cand strang bani sa isi ia o casa impreuna. Cat au stat asa? 6 ani, 6 ani in care abia au reusit sa poata face credit ca sa isi cumpere o amarata de garsoniera la periferia Iasiului, 6 ani in care nu s-au vazut decat in vacante…
Am intrebat-o cum au putut parintii ei sa ii faca asa ceva, sa o lase sa sufere atat, pentru ca usor nu le-a fost, e clar, dar niciodata nu mi-a spus nimic despre ei, vorbea doar despre partea buna a intregii istorii: nu se transformase intr-o gospodina neingrijita, mirosind a chiftele si se iubeau si acum ca la inceput, traiau in continuare o iubire romantica, proaspata.
A doua colega, care trebuie sa va spun este o femeie frumoasa, senzuala, are doi copii… Intr-o zi, si-a gasit sotul in pat cu sotia fratelui ei. Ea a trecut peste, de dragul copiilor, fratele ei – nu.
Eu doar am schitat aici povestile lor, dar de cate ori ma gandesc la ele chiar imi spun ca viata bate si filmul si cartea. Si ca pana la urma problemele mele sunt chiar neglijabile…
Prima ta prietena nu e de compatimit, ci de invidiat. Pentru puterea ei si pentru ca o asemenea relatie ar trebui sa fie indestructibila, dupa asta. Desi, nu poti sti niciodata.
As compatimi-o pe a doua, si nu numai pentru intamplare, ci si pentru decizia luata. Argumentul cu copiii e de secol trecut, motivul e sigur altul. Dar asta e o opinie personala, poate gresesc.
O problema cu vaicareala am si eu, mi-e greu sa ma cenzurez si primul care e bombardat cu plangeri e sotul meu, fiindca el mi-e cel mai bun prieten. Un semnal de alarma a fost cand mi-a zis: dar mai lasa-ma sa ma plang si eu! De atunci, facem cu randul… :)))
=)) Da, la concluzia asta ma ajuns si eu, ca trebuie sa facem cu randul.