Conceptia despre om in catarism
Omul este considerat divin prin spirit, rau prin “neantul” corporal. Sufletul omului, prizonier al dimensiunii sensibile, are un corespondent in ceruri, spiritul, “geamanul luminos” din mistica sufi, cu care trebuie sa se contopeasca pentru a se putea uni cu Dumnezeu.
Intalnim la catari aceeasi conceptie ca la neoplatonici conform careia omul este alcatuit din materie, suflet si spirit. Sufletul este un compus, se afla intre materie si spirit care nu sunt compuse, participand la amandoua, menirea lui fiind insa aceea de a se apropia de spirit si de a-l manifesta.
Putem observa ca misticii catari rezolva conflictul bine/rau altfel decat catolicii. Pentru catari, binele si raul, opuse prin natura, sunt complementare in constructia individului care are puterea de a-si construi un destin optand pentru unul sau altul dintre aceste aspecte. Catarii aleg sa lucreze cu propria lor natura duala, invatand sa-si stapaneasca partea materiala, sa o ordoneze, sa o armonizeze, sa o perfectioneze astfel incat ea sa devina instrumentul de exprimare a Fiintei, a divinului ascuns in ea. Acest lucru presupune o indelungata munca de autocunoastere si de perfectionare, de purificare.
Catarii au considerat deci ca omul este o fiinta care are posibilitatea sa se perfectioneze, ca exista o evolutie a constiintei, ca putem fi mai buni si ca datoria morala a omului este sa se apropie de perfectiune, sa fie mai valoros.
Ei credeau asadar ca trebuie sa depunem un efort sa devenim mai buni, deoarece acest lucru sta in puterea noastra, si nu sa cerem lui Dumnezeu sa ne rezolve problemele. Avem de a face cu o alta mentalitate decat cea promovata de catolicism si aceasta este una din cauzele conflictelor care au aparut intre catolici si catari. Este vorba in acest caz de vechiul conflict dintre oamenii pasivi, care cred ca omul nu se poate schimba si oamenii activi, care cred ca omul poate evolua, poate invata perfectionandu-se prin confruntarea cu diferitele probe pe care i le propune viata, probe in care este nevoit sa dea dovada de capacitati si forte interioare uneori nebanuite.
E foarte interesant. Curentul asta mai exista?
Imi place deosebit de mult ideea ca omul poate si trebuie sa se perfectioneze. E si convingerea mea. Multe pasaje din postarea asta exprima lucruri in care cred si eu.
Din pacate, au cam fost exterminati de catolici, va fi un post si despre asta… Azi, exista admiratori si cu siguranta ca unii oameni incearca sa traiasca asa.
calatorului ii sade bine cu drumul 🙂
pe mine, mai lenes de fel, ideea unui scop final, a unei tinte ma nelinisteste. ce plictiseala trebuie ca e acolo unde nu mai ai pentru ce sa lupti… asa ca din ratiuni teoretice consider ca nu exista un punct final. nu pentru noi. dar ideea ca te apropii de ceva este inaltatoare, adevarata sursa de inspiratie. si cred ca asta e tot ce putem face, sa mergem mai departe 🙂
Frumos spus. Eu visez la acel port final, la acel tarm catre care pleaca Frodo cu Gandalf, cu Bilbo…
Portul pentru mine e doar cea mai buna “versiune” a mea la care pot sa ajung. Ce se intampla cu ea… se pierde in ceata. Poate nimic…
Eu visez acel abis. Sa ma afund in el. Adanc pana uit de mine si nu mai ramane nimic decat o senzatie, o umbra a ce-am fost si o zvacnire surda undeva in sinapsele cuiva…
Dincolo de sinapse neuronale, am putea fi toti intr-o hora a armoniei si a demnitatii umane si in primul rand putem incepe cu noi insine! Viata e scurta.