Represiunea catarilor – II

Catarii au mai rezistat pentru un timp in tinuturi care erau aproape inaccesibile. Unul dintre acestea a fost Montsegur (etimologic “muntele sigur, sacru”), situat in inima Pirineilor din Ariege, care nu era atat o fortareata militara, cat un templu sacru, principalul “domus hereticorum” catar in care, dupa parerea lui Otto Rahn, ar fi fost ascuns Graalul.
Aceasta fortareata, condusa de Pierre Roger de Mirepoix si de Raymond de Perelha, a rezistat pana pe 16 martie 1244. Catarii asediati au promis cruciatilor ca se vor preda daca li se ingaduie sa astepte in liniste noaptea echinoctiului de primavara, in ziua urmatoare, 205 catari, dintre care 50 de perfecti, s-au indreptat cantand spre rugurile care-i asteptau. In 1255, a cazut Queribus, ultimul bastion catar.
3. A treia faza a persecutiei catarilor a constat in infiintarea Inchizitiei Pontificale de catre Papa Grigore al IX-lea, care a considerat ca Inchizita Episcopala, aflata sub controlul episcopilor, nu da dovada de suficient zel in urmarirea catarilor. Aceasta inchizitie avea sarcina de a-i gasi si persecuta pe catari si nu dadea socoteala pentru faptele ei decat in fata papei. Conducerea ei a fost incredintata ordinului calugarilor dominicani, care si-a luat rolul in serios, incluzand violenta si tortura in represiunea catarilor.
In aceste conditii neprielnice, incepand cu a doua jumatate a secolului XIII, fenomenul catar a incetat sa mai fie urban, retragandu-se in totalitate in zone rurale, de obicei muntoase si inaccesibile. Ultima actiune mai importanta a Inchizitiei a fost arderea pe rug a lui Pierre Authie, sustinator al catarismului in Montaillou, in 1311. Dupa aceea, multi catari au plecat din Pirinei raspandindu-se in lume si diluand credinta catara care nu a supravietuit dupa anul 1400.
Succesul catarismului nu s-a datorat atat mesajului pe care l-a propus oamenilor, cat capacitatii exponentilor lui de a aplica in viata ceea ce spuneau, demonstrand sinceritatea si autenticitatea credintei lor. La acest succes a contribuit si caracterul lor dezinteresat si exigentele lor care nu ii vizau pe ceilalti, ci pe ei insisi. Simplitatea, solidaritatea, caritatea, protagonismul, curajul, toleranta faceau parte din viata lor, iar acest fapt s-a constituit intr-un impuls mai puternic decat doctrina lor, care probabil nici nu era inteleasa de toti oamenii.
Ei au fost precursori ai Renasterii prin faptul ca au aratat ca o reinnoire, o regenerare a societatii nu poate incepe decat de la individul insusi, de la fiecare om in parte, fiecare fiind responsabil pentru armonia si calitatea intregului.