În aer!
La Globurile de Aur mi-a atras atenţia în mod special premiul pentru scenariu. Dacă scenariul este deosebit, filmul nu are cum să iasă prost. Aşa mă gândesc eu. Oricum, am o mare admiraţie pentru scenarişti – scriitori care s-au adaptat mijloacelor tehnice actuale şi care nici măcar nu se mai bucură de celebritatea ce i-ar fi însoţit ca simpli scriitori. Pentru marele public ei sunt nişte anonimi.
Am văzut deci Up in the air!, tradus prea fidel în română prin Sus, în aer!, în regia lui Jason Reitman, care este şi scenarist alături de Sheldon Turner, şi avându-l în rolul principal pe George Clooney.
Un film foarte actual, foarte realist, inspirat probabil şi din criza cu care ne confruntăm în prezent. Firul central al filmului se înfăşoară încet-încet în jurul bagajului pe care, mai mult sau mai puţin conştient, îl cărăm cu toţii după noi în viaţă şi cu care ne identificăm de multe ori.
Ryan Bingham călătoreşte peste 300 de zile pe an şi ocupaţia lui este aceea de a concedia oameni. Pretext pentru a înfăţişa nenumărate psihologii şi reacţii umane care te obligă să îţi pui la rândul tău întrebări. Iată de pildă o mostră e dialog:
“- Stii de ce copiii îi iubesc pe sportivi? Îi iubesc pentru ca îsi urmeaza visele.
– Ei bine, eu nu pot înscrie din saritura la cos.
– Nu, dar poti gati.
– Ce tot zici tu acolo?
– În dosarul tau scrie ca ai terminat si cursuri de arta culinara franceza.
– Cei mai multi studenti prajesc cartofi la KFC, însa tu ai curatat mesele de la Il Picattore ca sa te întretii. Dupa care ai terminat scoala si ai început munca aici. Câti bani ti-au dat ca sa renunti la visurile tale?
– Douazeci si sapte de mii pe an.
– Si când aveai de gând sa te opresti si sa revii la ceea ce ti-ai dorit?
– Buna întrebare.
– Am vazut oameni care lucreaza la aceeasi companie toata viata. Oameni exact ca tine. Ponteaza la intrare si la iesire, si nu au niciun moment de fericire. Ai o sansa acum, Bob. Asta-i renasterea ta. Daca nu pentru tine, fa-o pentru copiii tai.”
În paralel, Ryan Bingham ţine şi prelegeri de-motivaţionale, în care încurajează oamenii să se elibereze de bagajele lor, posesiuni de orice fel – oameni sau lucruri – văzute de el ca legături, ca lanţuri ce te privează de libertate. O casă, o maşină scumpă, mobilele vin şi cu rate la bancă; o familie, câţiva prieteni etc. se plătesc prin imobilitate, prin stagnare. Or filosofia lui de viaţă este una prin excelenţă hoinară, rătăcitoare. Îi place să fie musafir, se simte în largul lui în camerele de hotel, în scaunul confortabil din avion, servit cu amabilitate de toată lumea, cu un bagaj minim, întotdeauna acelaşi… De fapt asta este interesant: din primele scene ale filmului te frapează impresia supărătoare de rutină. Aşa, fără bagaje şi fără plictisitoarele obligaţii “umane”, viaţa lui Ryan este de fapt o nesfârşită rutină, o alergare în gol, cu un bagaj gol. Lucru de care îşi dă şi el seama într-un final. Dar, iarăşi interesant, spre deosebire de ceea ce le recomandă amărâţilor pe care îi concediază, atrăgându-le atenţia că au şansa unui nou început, el merge mai departe pe acelaşi drum. Cu un gust amar, fără convingere, dar merge. Până când? Până la sfârşit.
Nici ca puteai sa o spui mai bine. Intr-adevar, este intruchiparea rutinei. Este chiar o antiteza aici intre ceea ce face el pentru ceilalti si ceea ce face el cu viata lui. Pe ceilalti, pe cei pe care ii concediaza, incearca sa ii convinga sa scape de rutina muncii intr-o companie care nu ii mai vrea (fragmentul citat de tine este exemplificarea perfecta), incearca sa ii trezeasca, sa ii “de-motiveze” si sa le dea alte motive pentru a munci. Problema lui este insa ca a facut din acest lucru o rutina (chiar daca rutina lui nu este la fel de periculoasa precum rutina instituita de aghiotanul lui, Natalie Keener, prin programul de “concedieri la distanta” cu urmarea unor pasi ficsi in functie de conditiile exterioare) – a se vedea felul repetitiv in care isi face bagajele si pleaca, felul cum “ponteaza” la aeroport… totul este automat (“Trebuie doar sa bagi cartela si toti vor sti cum te cheama si de ce ai nevoie pentru a fi fericit”, parca spunea el undeva in film). Intr-un final, el si-a dat seama ca se afla intr-o rutina, prin intalnirea Alexei (Alexandra?); elementul care l-a descurajat insa a fost tocmai rutina, nu a lui, ci a Alexei, Alex fiind chiar foarte multumita de cele doua rutine ale sale: afaceri / familie. Si, totusi, chiar victima a rutinei, nu poate sa nu observe rutina din jurul sau, cand stewardesa din avion ii spune: “Would you like the cancer?”, iar la intrebarea sa, “What?”, stewardesa raspunde in acelasi fel doar ca cu pauza intre cuvinte: “Would you like the can, sir?”.