Ispita mizantropiei
M-am confruntat deseori cu ispita mizantropiei. Dar parcă în ultimul timp oamenii şi-au propus să îmi încerce limitele. Oamenii de toate vârstele şi de toate felurile.
Am întâlnit mulţi oameni mari seci, reci, acri. Sau prea plini de ei ca să mai plece urechea şi la alţii. Oameni mari neserioşi, dar care-ar vrea să treacă drept profesionişti, moralişti… Aşa că m-am întrebat în ce măsură pretenţiile mele de la cei mai mici mai sunt realiste, normale. Putem să aplicăm aceleaşi unităţi de măsură? Fireşte că nu!
Şi cei mai mititei parcă ţin cu tot dinadinsul să îmi răstoarne convingerea că e bine să gândeşti pozitiv şi optimist despre oameni, să exprimi păreri frumoase, să aduci în discuţie mai degrabă calităţi decât defecte. Ca un făcut, toţi cei pe care i-am apreciat mai mult m-au dezamăgit mai tare.
Nu mi s-a mai întâmplat până anul acesta să mi se răstoarne una după alta părerile bune despre oameni. Să îmi dau seama că totul e relativ, totul e labil, fluctuant, capricios, imprevizibil… că ne bălăcim într-o băltoacă de relativităţi, de stindarde doborâte la pământ, de compromisuri cu noi şi cu buna cuviinţă…
Poate ca nu este o idee buna sa iti faci o parere despre oameni… cel putin nu una care sa fie de nestramutat. In acest fel nici nu o sa ai ce regreta. Considera din start ca totul pe lumea asta e relativ (cel putin pana in momentul in care un alt Einstein va descoperi o teorie concurenta celei a relativitatii). 🙂
Poate ca am dramatizat si nu s-a inteles prea bine ce vreau sa spun. Sau poate doar am sintetizat prea mult.
Pe scurt (poate reiau ideea dimineata) nu mi s-a mai intamplat sa cred despre un elev ca e un “copil bun” si sa fiu contrazisa de realitate… Copiii buni erau copii buni si gata. Acum am impresia ca s-ar crede mai fraieri daca nu ar face si ei ca altii, daca nu ar prelua exemplele proaste.
Pai, la ei e normal.
Dar din pacate, adultii nu-s mai breji. Nimeni nu e ceea ce zice ca e, si pe mine asta ma scarbeste. De toate.
Nu stiu daca e normal. Cel putin nu mi se intampla inainte sa ma insel in privinta copiilor. Acum nu mai stiu ce este adevar si ce este minciuna in ce spun si observ grosolanii sau violente la copii pe care ii credeam educati si care mai sunt si tinuti sub supraveghere de parinti. In fine…