Făt-Frumos între prejudecată și lipsa de judecată
Un basm şi totodată o satiră a lumii contemporane. Nu de adormit copiii, ci de trezit adulţii.
Se zice că a fost odată o împărăţie întinsă şi frumoasă aşa cum nu se mai văzuse până atunci, de nici soarele nu se mai sătura să o privească şi nu se îndura să o lase nicio clipă în întuneric. Pe acest tărâm îşi duceau traiul cei mai harnici şi mai cu suflet bun dintre oameni, cu toţii sub domnia unui bătrân împărat, care era atât de înţelept, că pe toate le împăca în aşa fel încât să nu fie în împărăţia lui un singur supus nefericit.
Acesta, precum toţi împăraţii din basme, avea şi el un fecior, născut cu puţin înainte de moartea împărătesei, anume Făt-Frumos. Crescu feciorul ca un brad şi ajunse un bărbăţel voinic şi mândru de optsprezece ani, cu măreţia în gând şi clocotul tinereţii în suflet.
Tatu-său se mândrea numaidecât cu feciorul lui şi tot timpul îl sorbea din ochi, mai ales când îl vedea mânuind spada şi arbaleta cu o uşurinţă de mare maestru şi mai că i se umezeau ochii atunci când se gândea ce fecior sprinten şi zdravăn a adus pe lume.
Nu mult trecu însă de când primul puf apăru pe faţa lui Făt-Frumos, că feciorul se şi îndrăgosti, iar fiinţa care îi dădu să bea din veninul Venerei era chiar Sânziana, cea mai blândă şi mai fermecătoare fecioară din toată împărăţia. Şi o iubea Făt-Frumos cu toată suflarea lui, că ai fi zis că se învârtea în jurul ei ca pământul în jurul soarelui, mulţumindu-i în fiece clipă că există şi îi luminează sufletul. Uitase feciorul şi de faptele vitejeşti şi de gloria la care râvnea odinioară, iar locul lor fu luat de gândul însurătorii. Dar, când se duse la tatu-său pentru binecuvântare, împăratul îl dojeni cu aste cuvinte:
– Tu, fiule, văd bine că eşti prins în vrăjile muiereşti, aşa cum sunt toţi cei proaspeţi la trup şi la minte ca tine. Dar eu sunt tare bolnav de bătrîneţe şi nu mult timp se va mai scurge până când îmi vei urma în fruntea împărăţiei. Şi ce împărat ai fi tu, un fecior necopt la minte şi înrobit de nurii unei muieri? Înţeleptul acesta, continuă el arătând spre un sfetnic, te va duce la ieslea calului meu înaripat, alb tot şi-n coadă bălţat, şi cu el să cutreieri văzuhul şi să întâlneşti toţi oamenii din lume, să le înveţi viciile şi virtuţile fără să judeci pe niciunul, numai apoi să te întorci ca să te căpătuieşti.
– Cuvântul tău mi-e lege, iubite părinte, dacă asta ţi-e vrerea, întocmai aşa voi face, încuviinţă smerit feciorul. Şi, odată ispravite sărutările şi urările de bine dintre tată şi fiu, acesta din urmă fu dus de sfetnic la ieslea calului cel fermecat, alb tot şi-n coadă bălţat şi, scoţând flăcări pe nări, el zbură în depărtări, spre cele din urmă zări.
Străbătu Făt-Frumos pământul în lung şi-n lat şi cunoscu el o mulţime de oameni, nu chiar pe toţi, cum mulţi nu aşteptară vizita feciorului şi plecară spre alte meleaguri, iar alţii erau proaspăt înfăşaţi şi nu era cu putinţă nici în ruptul capului să scoţi o vorbă de la ei. Altminteri, întâlni voinicul pe mai toţi cei prezenţi pe lume în anii lui de pribegie şi atâtea feluri de oameni văzu, atâtea caractere unice şi asemănătoare în acelaşi timp, reunite sub aripa atâtor credinţe şi obiceiuri, că fătul nostru nici că le mai ştia în parte, ci doar îşi făcu o concepţie generală asupra omului, dându-şi seama că el este rodul propriilor sale reguli, în majoritatea lor impuse de către alţii, dar dacă individul nostru năzuieşte să combată o rânduire ca aceasta, el trebuie în primul rând să fie pregătit să propovăduiască una nouă, să creadă în ea cu toată convingerea şi, cel mai important, să găsească în ea ceva folositor celorlalţi, căci altfel, această răzvrătire nu va fi decât o anarhie stupidă, fără sens şi extrem de dăunătoare pentru cei mai săraci cu duhul.
Dar, să lăsăm morala deocamdată şi să ne întoarcem la povestea noastră.
Ajuns în sfârşit la poarta împărăţiei, eroul nostru fu întâmpinat de către bătrânul sfetnic.
– Făt-Frumos, vederea ta îmi încălzeşte inima, tare mă bucur să văd ce bărbat dârz ai devenit.
– Şi mie îmi pare bine să te văd, prea bunule înţelept, dar să nu ne pierdem cu firea în duioşiile revederii, ci spune-mi dar, cu ce veşti mă întâmpini?
– Ei, dragă copile, negre zile îndură împărăţia de la plecarea ta – feciorul îl privi uimit şi îşi încruntă numaidecât sprâncenele, ascultându-l totodată cu luare-aminte pe bătrân – şi te vei dumeri îndată de toate, după cum ţi le voi tălmăci eu. Ascultă dar: nici bine nu plecaseşi, că bunul tău părinte se şi prăpădi, ros de bătrâneţe şi de metehnele ei, iar cum tu lipseai, nu rămânea nimeni împuternicit să cârmuiască împărăţia. Şi cum fără de un conducător, ţăranii se simţeau singuri şi năpăstuiţi, aceştia făcură imediat sfat obştesc. Se certară ţăranii între ei fără nicio noimă şi se făcu o rumoare, de ai fi vrut să o iei la goană oriunde vezi cu ochii, doar să nu le mai auzi pălăvrăgeala. Când, din sânul mulţimii, ieşi deodată un zmeu; deşi ghebos şi meschin la suflet şi la purtare, urgisitul era meşter în ale cuvântării şi, cu balivernele lui reuşi să-i zăpăcească pe ţărani.
– Eu, vedeţi bine, fusei în toate cele patru zări, unde mă învăţară meşteşugul domniei toţi marii împăraţi: de la Caesar la Napoleon şi de la Atila, biciul lui Dumnezeu, la Cirus şi Alexandru, legiuitori şi înţelepţi din toate timpurile îmi fură dascăli, căci ştiţi şi voi că noi, zmeii, suntem pe lume de când hăul şi n-om pieri nici în vecii vecilor. (Adevărat grăia dihania, cât timp va mai fi prostia pe acest pământ, vor trăi ei mult şi bine.) Daţi-mi dar şansa să vă cârmuiesc şi veţi vedea voi cum proaspăta gândire va birui. Ţăranii, buimăciţi de elocinţa oratorului, începură a se sfătui şi vacarmul se dezlănţui din nou; înţelepţii de la curtea împărătească îi dojeniră aspru, spunându-le să nu asculte de vorba zmeului, că tare vicleni mai sunt cei din speţa lui şi amarnic vor regreta mai apoi.
– De ce am asculta de voi, se împotriviră ţăranii, voi care aţi trăit în huzur pe la palate împărăteşti şi n-aţi ştiut niciodată ce înseamnă truda fără de preget a omului de rând!?
Numai gura e de voi, moşnegi afurisiţi, dar zile multe n-aţi mai avea voi şi nici vorbe de duh cu care să ne amăgiţi. Şi, cum erau ei peste măsură de creduli şi pe deasupra uimiţi de apariţia zmeului şi de judecata lui nemaiauzită, de schimbarea ce sta să vină şi care va zdruncina vechile ideologii, ţăranii căzură de acord să-l împuternicească pe zmeu în fruntea împărăţiei.
– A sosit vremea, fraţii mei iubiţi, să facem o reformă, să măturăm păianjenii şi să deschidem ferestrele pentru a putea primi lumina noilor rânduieli. Aşa-i că nu-i mai vreţi pe hârbuiţii ăştia? strigă zmeul triumfător.
– Jos cu trântorii!… Jos cu ei! ? Lua-i-ar Scaraoschi în furcă! se auzeau glasuri din mulţime.
– Ei, vedeţi, dragii mei, cum v-am ghicit eu vrerea! râse pocitania, mângâindu-şi ciocul drăcesc şi, izgonindu-i de la palat pe sfetnici şi pe curteni, îi înlocui pe toţi cu zmei.
Însă ţăranii, cu toată naivitatea lor, văzură totuşi că în această nouă rânduială ceva nu e tocmai la locul lui, aşa că îl luară pe zmeu la rost.
– D-apoi, cum vine şi asta, Luminăţia-ta, nu prea se potriveşte, socotim noi, să ne fie cu plecăciune, dar…
– Fiţi pe pace, fraţilor, le-o reteză zmeul, aţi vorbit de v-aţi pripit! Veţi vedea voi numaidecât în ce stă democraţia şi asta cât mai curând, chiar mâine!
A doua zi, zmeii îşi tăiară fiecare câte o gheară. Unii rămaseră cu dreapta, alţii ţinură mai mult la cea stângă şi, întocmai aşa, se arătară în faţa mulţimii. Oamenii fură pesemne mulţumiţi de noua diferenţiere, care avea să aducă un echilibru de forţe în conducere şi prin asta o judecată mai bine întocmită în ceea ce ţine de drepturile şi restricţiile fiecăruia. Aşa că se împărţiră la rândul lor în două tabere: cei de gheară dreaptă şi cei de gheară stângă. Nu băgară de seamă ei că zmeii au labele anapoda, iar ce e la prima vedere dreapta, e de fapt stânga şi viceversa; de aceea nu avură zmeii nicio greutate în a-şi strânge mâinile reciproc şi a rămâne cu toţii o apă şi un pământ.
– Opreşte-te, omule, se răsti Făt-Frumos indignat peste măsură, destul mi-a fost dat să aud şi încă mult prea mult! Încă un singur lucru, dar! Spune-mi te rog de Sânziana, de draga mea Sânziana, bunule înţelept, de ea şi de nimic altceva, m-auzi? Răspunde, ce stai şi te uiţi la mine ca la cine ştie ce ciudăţenie?
– De mă întrebi cu aşa un foc, începu bătrânul cu un zâmbet amar, nu voi zăbovi în a-ţi răspunde. Tare îndurerată a mai fost după plecarea ta cea despre care-mi vorbeşti; toată ziua stătea lipită de fereastră şi se uita în neştire, aşteptându-te ca pe o providenţă, iar noaptea nici că putea adormi din pricina dorului nestăvilit pe care ţi-l purta.
Însă, imediat după ce fu înscăunat, zmeul îşi şi pusese ochii spăimântători pe dânsa.
Zi de zi o curtă el brutal şi greţos, după cum îl duceau şi pe el mintea şi obiceiurile, dar degeaba, fata nici că voia să-l vadă în faţa ochilor. Începu zmeul într-un timp să-i citească la romanţe şi la poezii “creaţii proprii”, că le învăţă Sânziana, fără să vrea, pe dinafară, dar în zadar, mai mult decât blesteme şi ocări nu primea de la dânsa. Văzând atunci zmeul că nu-i merge cu una, cu două, el se gândi că ar fi mai bine să spună lucrurilor pe nume şi începu să-i toarne giuvaere, topazuri şi tot soiul de diamante, şaluri de mătase, blănuri şi atâtea feluri de piei de lighioane, de se lăsă fata ispitită într-atât că îl şi luă de bărbat. Desigur, îşi concepu în mintea ei şi o scuză, una tâmpă de altfel, atât de tâmpă că nici nu m-am ostenit să o reţin.
– Cum!? Sânziana s-a vândut pe giuvaere? Nu ţi-o fi ruşine! tună feciorul cu privirea-i întunecată aţintită drept în ochii bătrânului.
– He-he-he, Făt-Frumos, râse înţeleptul cu tâlc ca de un copil care, în neştiinţa lui, se miră de unele întâmplări obişnuite ale vieţii, şi încă de-ar fi numai atat! Bine ar fi fost dacă drăguţa trăia numai cu bărbatu-său, însă vezi tu…
– Ajunge! strigă fătul ca scos din minţi. Tacă-ţi fleanca, boşorog smintit, taci şi du-te dracului! Îmi îndrugi numai baliverne, aşa ceva e cu neputinţă şi refuz! M-auzi? Refuz! Acum piei din calea mea!
Spunând acestea, fătul, cu faţa-i crispată tremurând de mânie, îl dădu în lături pe sfetnic, abia stăpânindu-se să nu-i dea un adevărat brânci şi se îndreptă fără zăbavă spre palat.
Intrând pe poartă, Făt-Frumos văzu cum pe coridoare, pe lângă încăperile curtezanelor (căci trebuie să precizăm că ele singure nu fură izgonite de la palat, ba dimpotrivă, favoritele primiră chiar funcţii) şi în toate colţişoarele roiau fel şi fel de zmei, cu toţii în costum, întreţinându-se reciproc în diferite conversaţii hilare, istorioare poznaşe şi anecdote de mult răsuflate. Trecând pe lângă ei indiferent, dar nu lipsit de amărăciune, feciorul se îndreptă spre încăperea tronului, unde la intrare fu întâmpinat de un lacheu. Acesta îl măsură, atent, cu privirea din cap până-n picioare, apoi i se adresă pe un ton cordial, de o naturaleţe batjocoritoare.
– Aţi venit pentru ajutorul de locuinţă?
Făt-Frumos era atât de supărat de ceea ce vedea în jurul său, încât nici nu se simţi jignit de o asemenea presupunere, ba chiar nu-i dădu nicio importanţă.
– Am venit? am venit să-mi iau împărăţia din ghearele voastre! răspunse în cele din urmă feciorul.
– He-he-he! râse lacheul făcânud-i semn cu ochiul, înţeleg, înţeleg, fiecare cu propria lui împărăţie, nu? Intraţi, intraţi, ce staţi în prag? Maiestatea-sa vă va primi numaidecât!
Eroul nostru intră pe uşă şi dădu într-o sală de aşteptare. Ţăranii intrau pe rând în cabinetul zmeului, de unde se puteau auzi frânturi de rugăminţi intonate cât se poate de umil, iar apoi uşa se deschidea şi musafirul pleca mohorât, ba unii chiar cu lacrimi în ochi.
Aşteptă feciorul şi tot aşteptă până ce nu mai avu fărâmă de aşteptare în suflet şi, pierzându-şi cumpătul, tăbărî valvârtej în odaie. Zmeul, rezemat alene în jilţ, nu se arătă deloc surprins la vederea musafirului, îi zâmbi din colţul gurii şi i se adresă amabil.
– Ia loc, domnişorule, ce stai ca la înmormântare? Ia, hai aşază-te, cu ce te pot ajuta?
– Eu sunt Făt-Frumos: fiu de împărat. Nu te face că nu mă ştii, dihanie, şi de nu te-oi da jos de pe jilţul împăratului, ţi-oi da eu jos capul de pe jilţul umerilor!
Spunând acestea, fătul îşi scoase spada de cristal din teacă şi o vântură în faţa zmeului.
– Copile, vai! Doamne, Dumnezeule, ţi-e rău! Aşază-te, pentru numele fecioarei! Îţi trebuie apă, numaidecât apă! Nevastă, nevăstuică, adă un pahar cu apă!
“Acuşi, acuşi” se auzi un glas dintr-o cămăruţă alăturată. După câteva clipe, intră în odaie o femeie cu păr blond şi ochi verzi ca de pădure, de o frumuseţe ştearsă pe faţa ursuză.
– Sânziana? Tu eşti, Sânziana? O întrebă Făt-Frumos încontinuu. Ea veni spre el cu ifos şi, după ce îşi îvârti o clipă ochii prin odaie, îi întinse paharul.
– Ah, c’est grotesque! La Comtesse de San Zienne, mon cher…
– Ei, drăcia dracului, se răsti feciorul respingând paharul, auzi comedie! Zău, domnişoară, mă uimeşti! Ştiam eu că voi, damele, sunteţi în sfat bun cu Satana, dar n-am mai auzit de una care să îl ia chiar de bărbat! Şi pentru ce, mă rog?
– Făt-Frumos, eşti imposibil! Dar unde te mai crezi, în basme?
– Dar suntem chiar într-un basm, femeie fără minte! Şi, ca în oricare altul, tu trebuie să pleci cu mine ca să trăim fericiţi…
– Ha-ha-ha, râse cu dispreţ fata, măi Făt-Frumos, dar văd că mintea ta e plină de prejudecăţi!
-Cum-cum?! Pre-ju-de-ce?
– Păreri preconcepute, mon cher, caută în dicţionar… acum te rog să binevoieşti a lipsi că, la drept vorbind, m-ai plictisit de moarte! Spunând acestea, Sânziana căscă şi îi aruncă o căutătură batjocoritoare feciorului. Acesta din urmă simţi cum îl învăluie o scârbă nemărginită, aproape fizică, aşa că nu stătu mult pe gânduri şi se porni să iasă, dar, ajuns în prag, se întoarse spre cei doi şi spuse râzând: Sănătate să vă dea Domnul!
Făt-Frumos ieşi din palat cu zâmbetul pe buze, cu faţa senină şi ochii sclipind de bucurie ca după o lungă boală. Dar, cum se îndreptă el spre poartă, veniră în întâmpinarea lui câţiva ţărani, zece, poate mai mulţi?
– Să ne fie cu iertare, fecior de împărat, începu umil unul dintre ei.
– Să vă ierte Dumnuzeu, bade, răspunse degajat fătul.
– Făt-frumos, suflet nobil şi neprihănit, ne plângem ţie, căci tare amărâţi mai suntem…
Zmeii ne iau până şi pâinea de la gură, copilaşii îngheaţă în case şi plâng după sânul secătuit al mamei şi, colac peste pupăză, speranţa noastră, tânăra generaţie, are mintea întunecată de fel şi fel de blestemăţii; ei spun că bunele moravuri sunt doar nişte.. .cum le zice… pregiudecăţuri din acelea. Fii bun cu noi, copile, şi ajută-ne şi îţi vom servi pe veci ţie şi seminţei tale.
– Ei, bade, eu ce să vă fac? Singuri v-aţi aruncat păduchii-n cap, acum tot singuri să vă tundeţi.
– Dar cum, Făt-Frumos, cum să facem să ne tundem?
– He-he-he, râse feciorul, tunşi veţi fi voi, nu încape îndoială! Şi să ştiţi doar atât: Copacul, cât de soi ar fi el, lăsat în voia lui, creşte strâmb şi schimonosit, pe când cel altoit va fi mereu drept şi frumos, chiar de ar fi de sămânţă săracă. Acum rămâneţi cu bine şi Dumnezeu să vă aibă în paza Lui!
Şi, încălecând pe bălţatul lui, feciorul îi şopti ?Zboară, căluţule, du-mă de aici, unde vrea inimioara ta, doar du-mă!” şi căluţul se ridică pe labele dindărăt şi se năpusti asupra cerului, într-un iureş de lumină de aur.
Radu C.