Sa ne tragem sufletul
Multumesc pentru acest mesaj unei prietene, imi place sa o numesc asa chiar daca de ceva ani relatia noastra se limiteaza la schimburi de mailuri si urari de sarbatori.
Am auzit o istorioară despre un grup de europeni care a plecat în expeditie prin Tibet împreună cu un sherpas. Hotărâti să ajungă într-o singură zi la tabăra unde erau asteptati, au tot grăbit urcusul, îndemnându-si însotitorul să meargă mai repede si refuzând orice propunere de a face un popas. După multe ore de drum tibetanul s-a oprit fără un cuvânt, s-a asezat pe o piatră si a închis ochii. Cercetătorii l-au întrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au amenintat că nu-i mai dau nici o plată dacă nu se ridică imediat să-i conducă la locul dorit.
Călăuza a rămas neclintită. După o oră si ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-si un pic vesmintele si a pornit cu pas linistit, chemându-i pe oameni să continuie drumul. Acestia au venit muti de uimire. După o vreme, cineva a rupt tăcerea si l-a întrebat ce l-a făcut să se oprească în felul în care o făcuse si ce l-a înduplecat până la urmă să reia urcusul. Sherpasul a spus: “Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia să ne oprim si să asteptăm până ne ajung din urmă sufletele, altfel călătoria noastră n-ar fi avut sorti de izbândă”.
Povestea aceasta mi-a adus aminte o alta. Tot despre un tibetan.
El nu însotea pe nimeni, ci plecase de unul singur spre o mânăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere si tunete.
Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva si s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă si călătorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut cum toarnă cu găleata si a spus: “Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus, la mânăstire!” Drumetul a deschis usa si i-a răspuns din prag: “Nu-ti face griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, asa că picioarelor mele le este usor să-l urmeze”.
Foarte probabil că istorioarele nu au fost născute deodată, ca gemenii, de acelasi povestitor. Dar dacă le afli pe amândouă nu ai cum să nu te întrebi ce înseamnă a fi cu adevărat în ritm cu propriul suflet.
Să nu îngădui trupului să gonească orbeste îndemnat de urgente care te rup de sensul adânc al vietii si îti barează chiar drumul spre culmea la care aspiri?
Dar să lasi sufletul să se desprindă de celelalte învelisuri mai încete?ale fiintei, să-si ia avânt pentru a marca locul unde si ele vor ajunge, puse în miscare de energia lui colosală? Si de ce tocmai sufletul să fie înainte-mergător si nu ratiunea sau vointa? De ce tocmai sufletul să fie călăuza noastră prin lume, ce îl face pe el să detină cunoasterea care îi trebuie pentru a ne conduce la capătul noptii?
La întrebarea aceasta primim răspuns atunci când întâlnim oameni în care sufletul vibreaza fără măsură. Ceea ce spun ei este adevărat.
Au usurinta de a lăsa o amprentă în viata noastră si atunci când nu-si propun să transmită ceva. Totusi ceva se comunică chiar prin simpla lor prezentă. Au o întelegere caldă a lucrurilor, un fel natural de a fi care face ca tot ceea ce este unic în fiinta lor să intersecteze ceva universal.
Cei care au suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe viu la frumusetea pe care o presimt în ei, chiar si atunci când acestia nu-si cunosc si nu-si celebrează frumusetea interioară.
De ce să-i acordăm credit sufletului în propria viată?
Pentru că a avea suflet înseamnă a fi conectat la prezenta divină
exact pe oamenii astia ii vreau in viata mea, de prezenta lor sa ma bucur, sa nu mai irosesc momente pretioase din viata mea cu balarii si mizerii mi-as dori…
nu sh daca sunt aceleasi persoane dar eu ma refer la autencititate, in toate formele de la sinceritate pana la puritatea sufletului, valoarea faptelor….
ii vreau …sa invat:)
Deosebit de frumoase povestile tale tibetane. Pline de tâlc si întelepciune.
Asa este! Trebuie sa avem grija nu numai de corp si aspectul fizic, ci mai ales de suflet si minte! Daca ne luam timp si ne ascultam gândul si sufletul, atunci nimic nu ne va sta în cale; vom sti cum si vom avea puterea sa depasim orice greutate, în drumul vietii.
O zi buna Calatorule!
Multumesc, la fel.
Frumoase si comentariile voastre. Nu pot decat sa rezonez cu ele… 🙂
[…] C?l?torul […]