Convenabil, nu?
Avem talentul de a abstractiza… convenabil. În comunism lumea fura cu conştiinţa împăcată că fură statul. În paranteză fie spus, asta este una dintre smintelile fostului regim care ne-a blagoslovit cu atâtea şi atâtea sechele.
Azi, abstractizăm din nou, tot convenabil, cum altfel?, când credem sincer, cum altfel?, că alţii sunt vinovaţi de mizeria de la noi, de toate relele, că “ăştia suntem dom’le, ce mai!”, dar un “ăştia” din care ne extragem cu graţie propriile preţioase şi ireproşabile persoane.
Da… de câţiva ani, nu mai pot să nu observ că lamentarea este un sport naţional, unul foarte steril de altfel, pentru că ne răcorim, ne proclamăm corectitudinea (căci se înţelege de la sine că nu despre noi ca persoane e vorba, ci despre alţii) şi mergem mai departe. La fel.
Dacă se întâmplă ca faptele noastre să arate altceva, găsim repede o justificare. Nu noi suntem de vină, ci “alţii”, circumstanţele etc. Sau ne dăm arama pe faţă şi recunoaştem cu neruşinare că se poartă şi la case mai mari. Aşa că noi suntem mici copii prin comparaţie.
Iată câte condiţii pentru a nu ne schimba! Ca naţie şi ca indivizi!