Nu mai am cuvinte
În fiecare zi am ocazia să îmi aduc aminte că trăim într-o lume pe dos, în una aproape apocaliptică în care vedem că se poate orice, că graniţele normalului şi bunului simţ sunt sărite fără fasoane şi pudibonderii. Pe faţă. Cinic. Deşănţat.
Deunăzi le explicam copiilor “mei” de a IX-a ce înseamnă cuvântul integru. Foarte spontan, unul dintre elevi a spus: “Păi nu există doamnă aşa ceva!” (oameni integri adică). Nu te pune pe gânduri o astfel de replică?
Şi în cancelarie colegii mei supăraţi pe situaţia actuală îşi propun să se răzbune trăgând şi ei chiulul cum pot. Să se răzbune pe cine? Sigur, nici mie nu îmi convine să câştig mai puţin ca un muncitor necalificat. De altfel am mai povestit pe blog cum am descoperit eu după vreo 6 ani în învăţământ că, deşi exista o lege care stabilea salariul minim al unui absolvent de studii superioare, taman profesorii aveau cam jumătate din acest minim şi a fost nevoie să dăm statul în judecată ca să ni se recunoască statutul de intelectuali. Nouă, care, surpriză, tocmai de educaţia oamenilor ne ocupăm.
Aşa că, scuzaţi-mă:
Pre limba lor…