Optimistă sau pesimistă?
Iată o întrebare la care nu ştiu sau nu mai ştiu să răspund.
Mă consideram o persoană optimistă, dacă nu neapărat structural, măcar din convingere, din imensa încredere pe care o am în propriile-mi forţe şi, într-un fel obscur, şi în viaţă, în destin.
Dar realitatea asta se înverşunează să îmi alimenteze pesimismul sau stupoarea ori şi pe una şi pe cealaltă.
Cum altfel, dacă nu cu stupoare pot să aflu că viitorul preaiubit conducător a fost propus membru al academiei oamenilor de ştiinţă? Nici nu mă mai obosesc să scriu cu majuscule. În ochii mei această academie s-a compromis. Iată cum absenţa standardelor, confuzia şi relativismul care domnesc în toate planurile (intelectual, ideologic, afectiv, moral…) pornesc de sus. Să mai am vreo reacţie că madam Udrea se simte ofensată că unii o consideră doar ministru al turismului când ea urcă cu mare zel treptele politicului?
Cum altfel, dacă nu cu stupoare aud că acelaşi viitor preaiubit conducător afirmă degajat că 99% dintre români sunt manelişti? Poate domnia sa este şi poate că procentul se aplică partidului pe care cu atâta osârdie îl patronează ca preşedinte apolitic. La alegătorii săi nu mă refer, ca să nu aprind spiritele.
Va urma…
Pe mine ma mira faptul ca vorbesti atat de mult despre politica si despre deceptiile provocate de ceilalti oameni. Sunt dezamagit. Eu te-am rugat sa faci blogul asta pentru ca te cunosteam drept o fiinta optimista si idealista. Si s-a dovedit ca am dreptate, dar in ultima vreme nu pot sa nu observ mazga in care te-ai impotmolit. Daca nu ai de gand sa iti revii, voi inchide domeniul. Acesta a fost un ultimatum, fara niciun “va urma”. E destul pesimism si destula ura pe lumea asta. Revino-ti! Cu stima, sotul tau drag!
Si sa nu mai povestesc eu despre gospodina de la etajul 10 care scutura sacul de la aspirator pe geam?
Despre refuzul presedintelui de a deveni membru de onoare al academiei?
Hmmm…