1 mai
Nu ştiu de ce avem nevoie de data de 1 mai ca să mergem undeva, dar se întâmplă că ne înrolăm milităreşte, ne aşternem cuminţi pe nişte tra(n)see dictate de alţii, de modă, de val… chiar şi când nu avem acea extra-zi liberă. Şi nici nu ne dăm seama ce docili şi conformişti suntem.
Nu vreau să sune critic. Sunt simple observaţii pe marginea unei realităţi din care nu mă exclud. Şi eu am mers cu trenul spre mare stând într-un picior pe culoar, am îngheţat într-un hotel încălzindu-mă cu foehnul şi bombănind la gândul că aş avea o plapumă caldă şi prietenoasă la mama acasă, la doar câţiva km. Sunt experienţe care trebuie încercate. Pentru mine 1 dată a fost suficient. Dar cât de liberi suntem, care este linia ce desparte liberul arbitru de instinctul de turmă?
În fine, nu pentru că a fost 1 mai, ci pentru că s-a anunţat o vreme excelentă şi pentru că soţul meu a fost liber, am plecat şi noi din Bucureşti. Am văzut Vulcanii noroioşi. Am alergat o după-amiază prin crevasele enorme, ne-am bucurat de soare, de normalitatea unor oameni politicoşi şi serviabili. Am rătăcit prin peisajul arid, apoi prin pâlcurile de verdeaţă de lângă. Am admirat perseverenţa lumii vegetale care pune încet-încet stăpânire pe locurile unde vulcanii dormitează undeva în adâncuri sau au fost deja daţi uitării. Am făcut şi câteva fotografii deşi ne-am uitat aparatul foto acasă. Sper că veţi găsi calitatea lor acceptabilă.
Vulcanii aceştia noroioşi se află la 30-40 km de Buzău, pe drumul spre Braşov; ultimul sat prin care am trecut a fost Berca.
Ha-ha! Bunicii mamei mele locuiau în Berca! O zona minunata! Ultima data am fost cu fetele mele la Noroiosi acum 14 ani…strabunicii nu mai traiau, dar zona în care au locuit este într-adevar fantastica! (nu doar ca-mi rascoleste mie amintiri frumoase)…
🙂 Ce coincidenta!
Da, si drumul pana acolo este tare frumos. Coline verzi si case pitoresti. Si am vazut un cal alb, frumos ca-n povesti, stand mandru in lumina apusului.