Cavalerii templieri

Este o zi rece si posomorata de toamna, o zi neprietenoasa, in care esti ispitit sa te cuibaresti in barlogul tau, oricare ar fi el… Ce bine ca e sambata! Ce bine ca se poate! Imi aduc aminte ca este si 13 octombrie, o zi nefasta pentru istoria Europei, memorabila pentru ca intr-un 13 octombrie, fix acum 700 de ani, regele Frantei, Filip al IV-lea cel Frumos a dat ordin ca toti cavalerii templieri sa fie inchisi, apoi torturati… Sunt multe de povestit despre templieri. Si o voi face candva. Pana atunci, va recomand o carte frumoasa care respecta adevarul istoric, Amurgul templierilor de Hanny Alders, din a carei prefata puteti citi mai jos:

“Cele trei ordine militar-religioase cavaleresti intemeiate in perioada cruciadelor: Cavalerii Sfantului Ioan (ioaniti, care ingrijeau bolnavii, dar prestau si serviciu militar), cavalerii templieri (cavalerii saraci ai lui Hristos si cei ai Templului lui Solomon, care s-au angajat sa apere Tara Sfanta si sa-i protejeze pe pelerini) si cavalerii teutoni (care se ocupau de cei bolnavi) au luptat cu indarjire impotriva musulmanilor. Dar intre cele trei ordine si intre acestea si suveranii cruciati care apelau la ajutorul lor au aparut de multe ori disensiuni.
Templierii, indeosebi, s-au distins prin curajul lor, prin cucernicia lor si prin disciplina lor stricta. Au luat parte la cele mai multe batalii, chiar si atunci cand n-au fost de acord cu strategia folosita, au luptat in primele randuri si au fost intotdeauna ultimii care s-au retras. Templierii credeau ca-si paveaza drumul spre cer cu lesurile musulmanilor. Numeroase au fost si trupurile schilodite ale fratilor lor, inhumate in solul desertului de catre cavalerii istoviti si arsi de soare.
Admirati fiind de catre cei ramasi in patria lor – nici ea intotdeauna in siguranta – primeau numeroase daruri, mosii si privilegii. Si-au construit cetati puternice, si-au administrat domeniile cu mana forte (incat acestea au adus inca si mai multe bogatii) si si-au investit banii cu chibzuinta in imprumuturi cu dobanda, fiind singurii crestini care se bucurau de privilegiul de a putea face asemenea operatii. Au acordat si imprumuturi ipotecare, pentru a le da pelerinilor posibilitatea de a suporta cheltuielile pelerinajului. Au inventat cambia, au tinut conturi curente pentru monarhi si nobili si au ocupat functii inalte ca sfetnici financiari. in beciurile lor pastrau obiectele de pret ale nobililor, precum si tezaurele si bijuteriile Coroanelor europene. Pe scurt: au functionat ca niste bancheri moderni. in plus, insoteau transporturile de bani si de valori, incasau dari si aveau grija ca pe drumurile Europe sa nu existe talhari.
Astfel, acest ordin monahal, intemeiat in anul 1129 de un de noua nobili, a ajuns la sfarsitul secolului al XIII-lea la punctul culminant al bogatiei si puterii sale. Cruciadele se incheiasera, Tara Sfanta era pierduta. Templierii s-au retras in cele sapte provincii in care era impartita in Europa conducerea Templului: Franta, Anglia, Poitou, Aragon, Portugalia, Ungaria si Apulia (Italia de Sud).
Autoritatea suprema a ordinului era detinuta de marele maestru, care isi avea resedinta pe Insula Cipru. Sub ordinele lui se aflau comandorii provinciilor, numiti si maestri. Sub ordinele acestora se aflau comandorii celor peste noua mii de curti si de case templiere mari, numite si comanderii. Ei administrau forturile, domeniile si fermele Templului si ii aveau sub ordinele lor pe cavaleri, pe sergenti si pe servanti, acestia din urma fiind frati insarcinati cu activitati gospodaresti si cu munca pe ogoare. Vizitatorii Ordinului calatoreau de la o comanderie la alta, ca sa le inspecteze, si isi asterneau constatarile in rapoarte inaintate maestrilor.
Toti purtau rasa Templului, care avea pe piept si pe spate crucea rosie cu ciocuri: ofiterii si cavalerii – o rasa de stofa alba si mantia de cavaler (hlamida) cu crucea rosie pe umeri, iar ceilalti – rase castanii sau negre. Erau supusi severelor prescriptii monahale date lor de sfantul Bernard de Clairvaux si formulate in asa-numitele reguli. La intrarea lor in ordin rosteau legamantul monahal de supunere, de saracie si de castitate.
Secolul al XIII-lea era pe sfarsite si incepea al XIV-lea; templierii administrau acum un adevarat imperiu financiar; regele Eduard I al Angliei, zis cel Drept, ultimul monarh cruciat, poreclit “Barosul Scotienilor”, se afla pe patul de moarte la Carlisle.
Al doilea Eduard, usuraticul sau fiu, tanar nestatornic, lesne influentabil, i-a luat locul. in Franta domnea acum un alt rege. Varstnic, experimentat, siret, privise si asteptase cu rabdare momentul favorabil spre a-si duce la indeplinire complotul, spre a ameninta un papa, spre a-si croi drum pentru formidabila sa lovitura si spre a-si insusi in cele din urma bogatiile care se aflasera tot timpul inlauntrul razei sale de actiune, dar care erau totusi intangibile.
Era al patrulea Filip al dinastiei sale si i se spunea cel Frumos. Frumos? Avea parul blond, dar parul parea sa fie singurul lucru frumos la el, deoarece istoricii sustin ca, datorita chipului sau rotund, semana cu o bufnita.
El a fost cel care a initiat distrugerea Templului, el a fost cel care a dictat toti pasii si toate miscarile si care a comandat pana si masura finala.”