Calatoria, din repertoriul Companiei de Teatru “D’AYA”

Nu este atat o piesa de teatru, cat un spectacol captivant, cu o muzica indrazneata si o coregrafie splendida, prezentat de cinci tineri frumosi, talentati si expresivi care promit mult.

Piesa este o alegorie a conditiei umane. Calatoria asta este viata noastra al carei sens nu este simpla supravietuire, goana dupa lucruri ori imbuibarea, ci atingerea perfectiunii. Dupa poticneli, suferinte, sacrificii, momente de deznadejde si de ezitare, durerea de a nu fi inteles de ceilalti care il marginalizeaza pentru singura vina de a fi diferit, Jonathan descopera ca limitele materiei sunt iluzorii si atinge libertatea… O idee frumoasa din piesa este ca paradisul nu exista, el se afla in sufletul nostru eliberat si purificat, desavarsit.

Cartea care a inspirat spectacolul, Pescarusul Jonathan Livingston, de Richard Bach (descendent al faimosului compozitor) ar merita sa fie citita de toti. Am descoperit chiar ca exista pe internet in cateva variante, asa ca va prezint cateva pasaje extrase in graba:

“Cei mai multi pescarusi nu cauta sa invete decit elementele de baza ale zborului – cum sa ajunga de pe mal la hrana si inapoi. Pentru cei mai multi pescarusi, nu zborul conteza, ci hrana. Dar pentru acest pescarus, insusi zborul era o hrana. Mai mult decit orice pe lume, Pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare.
Acest fel de a gindi, observase si el, nu este deloc mijlocul prin care sa devina popular printre celelalte pasari. Chiar si parintii lui se ingrozisera vazind ca Jonathan isi petrecea zile intregi de unul singur, facind sute de planari joase, exersind. “De ce, Jon, de ce?” il intreba mama lui. “De ce-ti vine atit de greu sa fii la fel cu ceilalti din stol, Jon? De ce nu lasi pelicanii sau albatrosii sa zboare asa de jos? De ce nu maninci? Fiule, ai ajuns numai pene si os!”

“Asculta Jonathan, i-a spus tatal, nu fara blindete, iarna nu e prea departe. Barcile or sa fie putine, iar pestele de la suprafata va inota mai la fund. Daca tot vrei sa inveti, invata despre hrana si cum se obtine. Povestea asta cu zborul e buna, nu zic nu, dar nu poti sa te hranesti cu glisade, o stii si tu. Nu uita ca zbori ca sa te hranesti”.

N-a trecut mult si Pescarusul Jonathan era din nou singur, departe pe mare, flamind fericit, invatind. Il preocupa viteza si dupa o saptamina de exercitiu stia despre viteza mai multe lucruri decit cel mai rapid pescarus in viata…

Dar victoria a fost de scurta durata. In clipa in care a inceput redresarea, in clipa in care si-a schimbat unghiul aripilor, a cazut in acelasi dezechilibru cumplit care, la nouazeci de mile pe ora, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescarusul Jonathan a explodat intre cer si pamint si s-a izbit de apa tare ca piatra. Cind si-a revenit era noaptea tirziu, iar el plutea in lumina lunii pe suprafata oceanului. Aripile-i erau doua bare zgrumturoase de plumb, dar greutatea insuccesului parca atirna si mai greu pe umerii lui. Isi dorea, vlaguit, ca aceasta greutate sa-l traga incet la fund, sa puna capat la toate.

Pe cind se scufunda usor, o voce seaca, stranie se ridica dinlauntrul lui. N-am ce sa fac. Sint un pescarus. Sint marginit prin insasi natura mea. Daca as fi invatat atit de multe despre zbor, as avea in cap diagrame, nu creier. Daca m-as fi nascut sa zbor cu viteza, as avea aripi scurte ca soimul si m-as hrani cu soareci in loc de pesti. Avea dreptate tata. Trebuie sa uit astea. Trebuie sa ma intorc acasa la stol si sa fiu multumit cu ceea ce sint, un biet pescarus marginit. Vocea se stinse, si Jonathan aproba. Noaptea, locul pescarusului e pe mal, si din clipa aceea el jura ca va deveni un pescarus normal. Asa toata lumea va fi multumita. Si se desprinse cu greu de apa intunecata si zbura catre tarm, multumit de ceea ce invatase despre zborul jos care usureaza munca. Nu, si-a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am invatat. Sint un pescarus ca oricare alt pescarus, si voi zbura ca un pescarus de rind. S-a ridicat, cu greu, pina la o suta de picioare, si a dat cu putere din aripi, grabindu-se spre tarm. Hotarirea de a se comporta ca orice alt pescarus din stol, il facea fericit. Nu va mai avea nici o legatura cu forta care-l indemnase sa invete, nu va mai cunoaste nici ispita, nici infringerea. Si era atit de bine, sa nu se mai gindeasca la nimic si sa zboare spre tarm.

Viata are o alta semnificatie acum! In locul zborului nostru istovitor pina la barcile de pescari si inapoi, iata adevarata noima a vietii! Ne putem ridica noi insine din ignoranta, putem deveni noi insine fiinte ale perfectiunii, inteligentei si talentului. Putem fi liberi! PUTEM SA EXPLORAM ZBORUL!. Ii stateau in fata ani cintind si stralucind de promisiuni.

Zilele treceau si Jonathan isi dadea seama ca se gindea tot mai des la locul de unde venise, la Pamint. Daca pe vremea cind traia acolo, ar fi stiut macar o farima din cite stia acum, viata ar fi avut o alta semnificatie. Statea pe nisip si se intreba daca exista vreun pescarus, acolo, pe Pamint care incearca sa evadeze din limitele sale, sa vada sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o farimitura dintr-o barca de pescari. Ba poate ca unul dintre ei a si fost Proscris pentru ca a indraznit sa spuna adevarul in fata intregului Stol. Si cu cit isi exersa mai mult bunatatea, cu cit incerca mai mult sa cunoasca natura iubirii, cu atit mai mult dorea sa se intoarca pe Pamint. Pentru ca, in ciuda trecutului sau singuratic, Pescarusul Jonathan era sortit sa fie dascal. Isi manifesta iubirea, impartasind cunostintele lui, oricarui pescarus care dorea sa cunoasca adevarul.

Dupa trei luni, Jonathan mai avea sase elevi, toti Proscrisi, dar curiosi sa afle ce insemna zborul, bucuria pe care ti-o poate oferi. Le era mai usor sa exerseze zborul la inaltimi mari decit sa inteleaga sensul zborului.
“Fiecare dintre noi este, in adevar, o idee a Marelui Pescarus, o nesfirsita idee de libertate, le spunea Jonathan seara, pe plaja si zborul perfect este numai un pas in directia exprimarii adevaratei noastre naturi. Trebuie sa inlaturam tot ce ne poate limita”.

“Jonathan, iti amintesti ca mi-ai spus, odata de mult, ca cine isi iubeste Stolul indeajuns se intoarce la el si-l ajuta sa se desavirseasca”.
“Da, sigur.”
“Nu inteleg cum poti iubi un cird de pasari care tocmai au incercat sa te ucida.”
“Dar, Fletcher, nu asta iubesti la ei! Nu iubesti ura si rautatea. Trebuie sa te straduiesti sa vezi adevaratul pescarus, partea buna din fiecare. Trebuie sa-i ajuti si pe ei s-o vada in ei insisi. Asta inteleg eu prin dragoste. E grozav cind intelegi asta”.