Calea nobila cu 8 brate – 1
Vara – trecuta deja – cand stateam si invatam diverse lucruri foarte interesante si atractive si de viitor, imi bateam capul (cu unul dintre motorase care avea apucaturi centrifuge) sa imi aduc aminte care este bratul lipsa din cele 8 ale caii budiste. Obisnuiesc sa mai fac din cand in cand exercitii de memorie si acesta nu imi iesea, dar nici timp sa ma duc la o sursa sa vad spuneam eu ca nu am, asa ca rumegam din cand in cand problema…
Imi ieseau doar 7 la numaratoare, oricum si in orice ordine le-as fi luat… opinii corecte, intentii corecte, actiune corecta, mijloace de existenta corecte, efort corect, atentie corecta, concentrare corecta… Imi lipsea vorbirea corecta, care in lista lui Buddha era a treia, dupa intentii.
Sa fi uitat eu vorbirea corecta pentru ca nu prea tin cont de ea in viata de zi cu zi? Nu cred, desi este posibil sa nu vorbesc foarte corect din perspectiva budista, nu gramaticala.
Cati vorbim corect azi? Adica ne alegem subiectele cu grija, sa fie interesante, utile, necesare, vorbim cu miez, nu palavragim interminabil pe marginea gaurii de ac! Cati ne abtinem efectiv de la barfe, insulte, comentarii despre lucruri care nu ne privesc, despre oameni pe care ii cunoastem vag, dupa hainele si infatisarea lor? Cati ne refuzam placerea unei injuraturi, unui cuvant nelalocul lui?
Alt aspect al vorbirii corecte, impletit cu actiunea corecta, pentru ca toate bratele astea nu sunt distincte, clar delimitate, ci se intrepatrund, se presupun unele pe altele, este cel al cuvantului confirmat prin fapte sau al cuvantului intarit de increderea si de convingerile noastre… “Cuvantul dat ar trebui sa fie si cuvantul respectat” si atunci viata noastra ar fi mai simpla si mai linistita. Daca raportam vorbirea corecta la “opiniile corecte”, fiecare cuvant ar trebui sa fie reflexul convingerilor noastre. Nu am mai spune vorbe in vant, zgomote care mascheaza vidul interior, absenta, nu am mai vorbi doar ca sa fugim de tacere. Isi are si tacerea virtutile ei, uitate aproape cu totul azi…
Cred ca oamenii au inventat limbajul nu ca sa comunice, ci ca sa aiba un mijloc in plus de a ascunde adevarul. Ca sa nu lungesc vorba 🙂 o sa spun doua lucruri.
De la o vreme imi doresc sa am pleoape pe urechi (parca exista la crocodili, daca nu ma insel) ca sa nu mai aud toate ineptiile si vorbaria din jur: autobuz, metrou si chiar de la scoala…Nu mi-au crescut pleoape, dar am inceput sa folosesc un MP3 player cand umblu pe strada si e de nepretuit. La scoala nu pot, ca ar fi nepoliticos…
Bunica stia o rugaciune (nu sunt o persoana religioasa in sensul de practica, dar cred in…ceva) care imi placea mult si care zice printre altele:” Duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie…”. E o expresie grozava: graire in desert- catre nicaieri si dinspre nicaieri.
Eu am prostul obicei sa mai trag cu urechea la ce vorbesc oamenii… Nu la ce vorbesc elevii sau chiar studentii ca asta chiar nu ma intereseaza. Odata, eram in autobuz, aproape de un profesor pe care il avusesem la facultate, foarte batran si respectabil, de Istoria limbii, Grigore Brancusi. Si langa el erau niste tineri galagiosi care vorbeau cu atata dispret despre niste profesori de-ai lor de mi-a fost teribil de jena pentru batranul meu profesor… Am ramas cu un gust amar. Cand am coborat, mi-a parut rau ca nu ii spusesem nimic, ar fi fost bine daca il salutam energic cu un “Buna seara, domnule profesor!”