Incotro merge literatura?

O intrebare la care nu imi propun sa dau un raspuns. Nu am nici timpul necesar sa ma gandesc, iar cand revin cu picioarele pe pamant imi dau seama ca nu sunt nici un vizionar… Bagandu-mi insa nasul in revistele concurentei am gasit o creatie cum nu se poate mai post-moderna a unei tinere cu condei si chiar de o oarecare notorietate in lumea cenaclurilor literare. Imi cer scuze ca nu i-am cerut permisiunea de a publica un fragment din opera ei, sper sa nu ma dea in judecata. Vreau doar sa mentionez ca nu am facut absolut nici o modificare in text, nu a trebuit nici sa scot diacriticele deoarece textul a fost in mod deliberat scris asa.

“Apoi, nu-mi doream decat pe cineva care sa-mi culeaga firele de par cazute pe tricou in timp ce merg pe strada ca sa nu fiu eu nevoita sa ma chinui la gandul mizeriei; pe cineva cu care sa dus, ca sa nu mai simt apa rece curgand in sus pe tevi si pe corpul meu batran. Aveam nevoie de cineva cu care sa mananc dimineatam sa imapart ultima cana de nes ramasa in bucatarie, sa zambesc prosteste la fiecare sughit al lui. In sfarsit voiam pe cineva cu care sa ma legan in balansoarul care scartaie si pe sub care ajunsese sa se prelinga Esmin, uitandu-se la mine si la Eyen cu o invidie fermentata in pantecele dumnezeilor de felatii si extractii dentare. Ce pacat ca il iubeam… Ce pacat intr-adevar…
Toata mizeria de sub unghii fusese adunata cu munca picioarelor legate de munti care nu se vor mai clinti de acum incolo. Am baut de fapt cana de nes si singura, si am privit pe geamul murdar spre copiii superficiali, care alergau pe afara, invartind in maini cercuri colorate, lanturi din dinti de aur furati de la bunici paraplegici, stalpi de comunitate acum rasucindu-se in pat, pe cearceafuri murdare de fecale si urina invechita. Cat isi doreau probabil sa moara, si societatea mandra ii finea legati de pironi ascutit cu lanturi ghimpate, sa nu fuga nicaieri, nici la bucatarie sa dea drumul la gaz, si sa se asfixieze, nici in balcon sa se spanzure, ori sa se azvarle de la inaltime si sa se imprastie deasupra inocentei umane.
Lumea nu vrea sa iubeasca mortii ori macar sa-i vada inainte de final blasfemie rusine batranilor, saracilor si neajutoratilor pentru pura existenta si simplitatea ei si umilinta trairilor atat erotice, cat si spirituale in intimitatea extraordinara a gangurilor lipscaniei.

“De ce nu-mi mai placeau covrigii cu sare si preferam pe cei cu mac… doar de cand a murit mama… ea ii cocea cum trebuie, si inainte ii lingea atenta la fiecare centimetru si ii inmuia in sare. Apoi ea s-a dus. Si am ramas fara sucul mamar de care aveam nevoie ca sa umezesc cum trebuie cele de patiserie. Copiii raman copii, iar apoi devin crime ambulante. Iar insuportabilul abrupt de viata trage in fasii pe toti cei cu pacate si ii raspandeste in ligheanul cu zoaie. Imi placeau covrigii cu sare si lapte de mama. Erau melci lipiciosi si glande supurande si sfinti taiati pe burta si falusuri desprinse de corpul originar tarandu-se in jos spre groapa sapata pentru reminiscentele anoste. Dar toate astea imi dadeau viata, si acum s-a terminat”. Asta avea sa zica de fiecare data Aaron cand ne vedea pe banca lui, si cu asta avea intotdeauna sa ne sperie ca se ne intoarcem in Bucurestii Defecti la esuare si eupatie”.

Mai multe de-spre tanara autoare gasiti aici.