Gabarit depasit
Cele mai interesante discutii despre greutate le-am avut cu prietenele sau colegele mele suple. Numai noi intre noi putem intelege “tragedia” de a pune un kilogram, sentimentul ca “asa ceva” este de nesuportat si ca trebuie neaparat facut ceva. Oricine altcineva ne serveste imediat replica “Exagerezi!” sau “Da’ de unde, tu sa te ingrasi! Ti se pare!” si te copleseste sentimentul ca esti neinteleasa si ca nu ai cu cine discuta. Si penibilul ca tu, care iti pastrezi talia din adolescenta, te plangi in fata cuiva care s-a baricadat in spatele generoaselor straturi de sunci izolante si de grasimi. Doar ca tu nu iti pastrezi talia pur si simplu, te ajuta putin si natura, dar mai esti si atent la ce mananci si la cat mananci, mai faci si miscare!! Nu lasi totul “la voia intamplarii”!
Ca si pe Rimbaud, carnurile revarsande, moi si nesigure, tremuratoare ca piftia ma fac sa fiu daca nu acida, macar ironica. Asta daca nu e vorba de ceva genetic sau de o dereglare hormonala.
S-au dus epocile in care supraponderalitatea era considerata estetica si aristocratica. Cred ca se duc si cele in care scobitorile plate, fara reliefuri se afla la mare cinste…
Nu ma intelegeti gresit! Nu oamenii mai grasuti de felul lor m-au inspirat sa scriu acest post, ci aceia care se indoapa fara retineri si care schimba numarul hainelor simtindu-se victime sortite/blestemate sa se ingrase si cu asta basta! Multe persoane mai zdravene, mai solide sau chiar dolofane mi s-au parut prezente fizice foarte agreabile… Nu ele m-au facut sa scriu acest post. Nu! Ci acelea tinere, foarte tinere, dar pe langa care nu te poti strecura in metrou, acelea tinere, foarte tinere care infuleca hulpav gogosi si saorma, acelea tinere, foarte tinere care inghit pe nerasuflate covrigi si chipsuri in statia de autobuz, care merg leganat si au niste funduri halucinante… De cate ori le vad, imi piere pofta de mancare! Si de atat de multe ori aceste persoane mananca pe strada! Dar ele nu pot face nimic, sunt niste victime, pur si simplu se ingrasa si ceilalti se impiedica in niste straturi de grasime si le judeca dupa aparente in loc sa vada minunatul om insetat de tandrete ascuns acolo, undeva… daca ar avea rabdare si l-ar cauta, l-ar gasi cu siguranta!
Iar obiceiul de a manca pana cand ai nevoie de un metoclopramid ori de alta pilula – sau pana cand esti luat cu salvarea si ti se fac spalaturi – ma consterneaza pur si simplu.
Mie imi place in cate feluri se poate “slabi fara efort”, gasesti mii de solutii. Cred ca numai cancerul mai are atatea leacuri, si pe ala il vindeca mai oricine…
aaa… uite cine s-a gasit sa fie rea 🙂 – daca eu comentam cu durere formele la care o fata inca tanara a ajuns, tu dai cu coasa in toate purtatoarele de sunculite. chiar daca surplusirile ne displac tuturor[in special purtatorilor] acestea au cauze mult mai ascunse decat ai putea imagina la prima vedere. lipsa de vointa, lipsa de cultura/educatie culinara, diferentele constructive sunt cred eu praf in ochi. adevaratele cauze care ne fac sa “aratam prost” se trag din psihic si includ, printre altele, increderea in sine, norocul[conjuctura] si impactul anturajului.
sarind pe malul celalalt, imagineaza-ti ce-ar fi lumea asta doar cu oameni frumosi. sau fara durere. fara miniciuni. fara conspiratii. cred ca nici cel mai talentat artist n-ar scoate o panza interesanta cu un asemenea peisaj.
nu exista concluzii, ci doar provocarile zilei de maine.
Lipsa de vointa si lipsa de educatie sunt cauzele aflate “la vedere”. Cele ascunse sunt prea complicate ca sa le iau macar in calcul.
Si mai e goana dupa solutii facile, iluzorii de fapt, dar avem un asa talent de a crede ceea ce vrem noi!!, la care face Irina aluzie (sloganurile “mananci cat vrei si slabesti!”). Oamenii vor sa slabeasca fara sa schimbe nimic in stilul lor de viata!
De ce ai schimbat titlul?
Primul nu m-a multumit deloc, m-am plans si sotului meu ca altceva cautam, dar imi scapa pe moment si aseara, tot intr-o discutie cu el, am spus expresia asta si mi-am dat seama ca este titlul pe care il cautam. Poate putin conventional si cliseic, dar… 🙂