Razboi si pace

Am extras din marea, la propriu si la figurat, carte a lui Tolstoi cateva fragmente despre fericire si despre reversul ei, nefericirea:

“In timpul prizonieratului, in baraca, Pierre descoperise nu cu mintea ci cu toata faptura sa, cu ajutorul vietii din el ca omul e facut pentru a fi fericit, ca fericirea e in el insusi, in satisfacerea trebuintelor omenesti naturale si ca toata nefericirea vine nu din lipsuri, ci din prea mare belsug; acum insa, in timpul ultimelor trei saptamani de mars, mai descoperi inca un adevar, un adevar nou si linistitor si anume ca in lume nu-i nimic infricosator. Aflase ca, asa cum nu exista in lume situatie in care omul sa poata fi fericit si liber pe deplin, nu exista nici situatie in care omul sa fie pe deplin nefericit sau cu totul incatusat. Aflase acum ca si suferinta si libertatea au o limita si ca aceste limite sunt foarte apropiate; ca omul care sufera din pricina ca pe asternutul lui de petale de roza o petala s-a indoit, sufera exact la fel cum suferea si el acum, cand dormea pe pamantul gol si umed, racindu-si o parte a trupului si incalzin-du-si-o pe cealalta; ca atunci cand el, Pierre, se incalta odinioara cu pantofii stramti de bal, suferea exact la fel ca acum, cand umbla cu totul descult, (incaltamintea i se rupsese de mult) si cand picioarele ii erau numai rani. Aflase tot acum ca, atunci cand se insurase el din proprie vointa – cum i se parea – nu fusese mai liber decat acum, cand il zavorau pe noapte intr-un grajd.

Din tot ceea ce mai tarziu numea si el suferinta, dar o suferinta care pe atunci aproape ca nici nu se facea simtita, mai greu ii era cu picioarele goale, julite si pline de cruste. (Carnea de cal era gustoasa si hranitoare, izul de silitra al prafului de pusca, folosit in loc de sare, era chiar placut; frig prea din cale afara nu era, iar ziua, in timpul marsului, era chiar cald, pe cand noaptea te puteai incalzi la focuri; paduchii care-l mancau il mai incalzeau.) Singurul lucru greu de suportat la inceput fura picioarele pline de rani.
Abia acum intelese Pierre toata forta vitala a omului si puterea salvatoare a deplasarii atentiei, functie innascuta in om si asemanatoare aceleia a supapei de siguranta de la masinile cu aburi, care da drumul aburilor de prisos deindata ce presiunea lor depaseste o limita anumita.

Nu vedea si nu auzea cum erau impuscati prizonierii ramasi in urma, desi mai bine de o suta dintre ei pierisera in felul acesta. Nu se mai gandea la Karataev, care slabea pe zi ce trecea si care, de bunaseama avea sa se supuna curand aceleiasi sorti.

Inca si mai putin se gandea Pierre la el insusi. Cu cat situatia lui devenea mai grea, cu cat viitorul ii aparea mai infricosator, cu atat ii treceau prin minte – in mod din ce in ce mai independent de situatia in care se gasea – imagini, amintiri si ganduri linistitoare si aducatoare de bucurie”.

RSS 2.0 | Trackback | Comment

Adresa de mail:  Aboneaza-ma  

Comments are closed.