Era mai bine inainte

Cred ca nostalgicii sunt din ce in ce mai putini in ziua de azi. Si e bine ca este asa. Dar textul lui Plesu poate avea ecou si in alte domenii si… nu il mai laud pentru ca vorbeste de la sine…

Au inceput sa se auda voci nostalgice. La nici doi ani dupa disparitia lui Ceausescu, le e dor, unora, de o stare de lucruri care nu s-a putut curma decat cu sange. “Era mai bine inainte …” – se grabesc sa spuna oameni care “inainte” nu spuneau ca e bine decat daca li se ordona, resemnandu-se sa spuna ca e rau doar dupa ce acopereau telefonul cu perna. “Era mai bine inainte…” Faptul insusi ca putem gandi asta arata cat suntem de putin pregatiti pentru aerul tare al normalizarii. Ne e dor de aburul sulfuros al disciplinei de partid, de cele doua ore de televiziune omagiala, de ordinea politieneasca care nu amnistia decat criminali de drept comun, de Scinteia, de stadioane in care oamenii scriau lozinci cu trupurile lor, de aplauzele comandate, de sistematizarile care ne imputinau trecutul, de ogoarele pe care faceau agricultura copiii nostri. Ne e dor de delirul acela in care elevii trebuiau sa devina tarani, taranii – proletari, proletarii – activisti, activistii – intelectuali, pentru ca intelectualii, la randul lor, sa inchida cercul, devenind copii, tutelati ideologic, “tolerati” ca pitoresti (sub juramantul cuminteniei), cand nu erau convinsi sa intoxice lumea cu imnuri despre fericire.
Cum e cu putinta o astfel de anamorfoza, o asemenea schimonosire a memoriei? Caci am ajuns sa spunem nu doar ca branza era mai ieftina (desi pentru a o avea o plateam la negru, la pret de specula), dar ca era plin de branza, ca se gaseau de toate, peste tot, de la chiloti pana la cartofi. Cum e cu putinta? Fireste, nu ma pot abandona acum unor analize indelungi si subtile; inventariez, in fuga, doar trei explicatii posibile:
1. Prostia. Sfanta prostie, prostia omeneasca, pentru care lucrul cunoscut, chiar daca rau, e mai confortabil decat aventura de a reincepe. Prostia omeneasca pentru care obisnuinta, oricat de sordida, e ozon pur, in vreme ce noutatea e asfixianta. Prostia omeneasca care prefera sa fie dirijata decat sa aiba raspunderi riscante. Prostia omeneasca dispusa sa traiasca in cultul salamului, chiar daca asta se plateste cu pierderea identitatii. Prostia omeneasca, in sfarsit, care se mira, zoologic, ca trecerea din Infern in Purgatoriu nu se obtine printr-o scamatorie de-o clipa.
2. Reaua-credinta. Pofta dezmatata de a aduna capital politic masluind faptele si constiintele, pofta de a recupera privilegii pierdute, cinismul de a-l gasi mai vinovat pe cel care nu reuseste sa repare, decat pe cel care a stricat.
3. Demonul nostalgiei. Instinctul general uman de a recupera trecutul, orice trecut, ca pe o valoare tezaurizabila. Raul devine in amintire vag euforizant. Dramatic cata vreme e actual, el devine pentru memorie epic si liric. Spitalizatii isi povestesc cu un fel de tandrete masochista spitalizarea, soldatii in termen cei mai nevrotici isi povestesc cu delicii armata, puscariasii vorbesc de puscarie ca de o culminatie a performantei lor existentiale. In sfarsit, “a fi facut razboiul” e, pentru veterani, dupa decenii, o zona de roz tineresc, o mangaiere prepostuma. A suferi e un cosmar, dar a fi suferit e un capital de duiosie… Pana la un punct, evolutia aceasta e sanatoasa. Ea face trecutul suportabil, inchide ranile. Dar, daca efectul e monumentalizarea trecutului, legitimarea lui, suntem in plina deriva.
Vreau sa spun prin aceasta ca astazi totul e in regula? Nu. Multe nu sunt in regula. Dar asta nu inseamna ca, aflati in convalescenta, trebuie sa jinduim dupa boala si ca, printr-un abuz al nerabdarii, avem dreptul sa parcurgem cu o viteza irationala intervalul dintre speranta si dezamagire. Acum, lumea romaneasca e plina de rele. Dar inainte era o lume a Raului. Iar Raul e viclean: viclenia lui esentiala e sa te convinga ca moartea e o forma de ordine, ca somnul e o garantie de securitate, ca orizontala ofera stabilitati pe care verticalitatea nici nu le viseaza. A spune acum ca “era mai bine inainte” e a prefera unitatea de monolit a Raului relelor multiplicate cu care ne confruntam. inseamna a te ticalosi. Si tocmai acesta e lucrul cel mai intristator. Caci sub imperiul Raului gaseam cu totii argumente ale solidaritatii, ale efortului gratuit, ale sperantei… in vreme ce acum suntem divizati, “ideologizati”, sceptici, indarjiti, infectati de un virus razboinic. Ca nu era mai bine inainte sunt sigur. Dar ma intreb uneori daca noi, fiecare in parte si toti laolalta, nu eram mai buni decat suntem acum.