Nefericirea creatoare
Ma intreb din cand in cand de ce doar nefericirea este fertila, creatoare. Si imi raspund: poate pentru ca atunci cand aluneci in negura cea mai deasa, atunci cand sufletul iti este sfasiat sau amortit de durere simti nevoia sa fugi, sa uiti, sa incerci sa pacalesti durerea. Si ce cale mai buna de a o pune intre paranteze decat absorbirea intr-o activitate?
Fericirea ne face egoisti, ne confisca, ne lasam in voia norisorilor aromati si nu ne mai trebuie nimic…
Pe multi creatori i-a insotit nefericirea pe drum si nu ma refer aici doar la neimplinirile sentimentale, ci la o neimplinire mult mai profunda, o nevoie spirituala, o aspiratie spre altceva, spre absolut, divinitate, esente… sau pur si simplu spre altceva. Altceva decat realitatea terna, decat oamenii mici, interesele meschine, fatarnicia, nimicnicia, zadarnicia si derizoriul cotidian. Ce binecuvantati sunt marii artisti, au reusit sa se mantuie si sa ne mantuie!
Dar tu te-ai gandit vreodata ca fara nefericire nu am mai fi fericiti? Te-ai intrebat vreodata cum ar fi pururea fericiti? Cum ar fi sa nu stii ce sunt lacrimile, ce sunt gandurile negre, ce sunt grijile? Traiesc cu gandul k o sa am parte de asa ceva acolo sus, dar pana atunci toti trebuie sa ne multumim cu cat avem… oricat ar insemna, sa apreciem fiecare zambet, sa ne bucuram dupa fiecare lacrima, gandindu-ne ca s-a mai terminat ceva si suntem inca vii. Nefericirea este un rau necesar, un rau pe care nu il vrei, dar vine, tocmai pentru a te face sa apreciezi mai mult fericirea. Totusi, nefericirea depinde de fiecare… suntem sclavii propriei gandiri, inimi, fiinte.
Dupa cum vad eu lucrurile, putem fi scalvii propriei gandiri, inimi, fiinte sau stapanii lor. Noi alegem.
Si ce sa mai spun, ai dreptate, daca nu am fi bolnavi, nu am aprecia starea de sanatate, daca nu am fi nefericiti, nu am aprecia fericirea. Pana sa ajungem sa cunoastem lucrurile in sine, le cunoastem prin raportarea la altele. Bine ai venit pe blog si sper sa mai scrii 🙂