Despre esec, altfel
“Esecul in viata” poate avea o nuanta de fatalitate – ratarea vietii…
Despre asta nu am sa mai filosofez, nu vreau sa devin plictisitoare. As da doar cateva rautacioase sau triste exemple:
Nu demult, am stat de vorba cu o batranica – cam o ora, intr-o sala de asteptare. La un moment dat, mi-a spus pe un ton amar ca “s-a sacrificat toata viata”. Poate ca nu toata viata ei era un esec, de fapt a avut o viata foarte frumoasa si interesanta, dar relatia cu fetele ei era cu siguranta un esec. Am incercat sa o incurajez, sa ii dau speranta, insa mi-am dat seama ca din exterior lucrurile par sa se poata remedia, implicat in ele le vezi altfel. I-am inteles foarte bine durerea si neputinta pentru ca am la randul meu noduri care par sa nu se dezlege si nici sa le tai nu vreau, fundaturi apasatoare.
Am vrut de multe ori de atunci sa scriu despre acest sacrificiu de sine pe care atatea femei spun ca l-au facut. Sa ajungi la batranete si sa spui “m-am sacrificat” – asta inseamna esec! Nu e cazul batranei de mai sus. Ea si-a trait viata frumos. E cazul acelor femei care nu stiu altceva decat serviciu, familie, piata, gatit, aspirator, calcat, tv… care ajung sa se implineasca prin copiii lor, care incep sa regrete multe si constata ca ele “intotdeauna s-au sacrificat” si, culmea, nu le-a ridicat nimeni nici un monument.
Ca sa dau iarasi un exemplu (ca sa vedeti ce memorie tampita am!) : eram la metrou, pe la orele pranzului cand am auzit in spatele meu “Am mancat o farfurie mare de ciorba, imi ajunge pe toata ziua. Mananc o data si bine eu”… Felul in care fusese pronuntata replica m-a infiorat, am incetinit ca sa vad cine vorbise si mi-am dat seama ca era genul de femeie care peste ani le va reprosa celor apropiati ca s-a sacrificat pentru ei… Haida de!
Recunosc ca replica si mai ales mentalitatea asta de martira pe altarul “celor dragi” mi se par penibile. Semn de slabiciune si de micime. Un sacrificiu presupune daruire de sine si altruism, dragoste pentru ceilalti. In lipsa lor, este o autoflagelare fara sens.
Tot aici ii inscriu pe parintii care le reproseaza copiilor cate au facut pentru ei, cate le-au dat, care le spun cu ton rastit ca i-au intretinut!!! Care se sufoca de indignare ca odrasla nu face ce i se spune, o ia pe cai gresite sau se indeparteaza pur si simplu de ei. Oare de ce? ma intreb eu.
Acestea sunt esecuri triste si ireparabile pentru ca cei ratati se simt victime, fara sa isi dea seama ca sunt victimele propriei infirmitati sufletesti.
As avea o intrebare…oare toata lumea face aceste “sacrificii” pt a putea mai tarziu sa reproseze celor din jur cat au suferit ei de pe urma acestora ?…ma gandeam ca uneori tzine de mentalitatea noastra sau de mediul in care traim si ne obisnuim cu astfel de reprosuri…sper sa nu gresesc prin ceea ce scriu…dar eu zic ca este o dovada de neputintza…
Cred ca sacrificiile sunt explicabile, oamenii o duc destul de rau. Si adevarul este ca trebuie sa ai un suflet foarte mare ca sa nu iti scape la un moment dat, cand esti cu moralul la pamant sau cu nervii intinsi si un astfel de repros. Dar eu nu la asta ma refeream, ci la convingerea statornica, la reprosul permanent.
Nu stiu engleza dar cred ca e vorba de un comentariu la cele scrise.
Imi place cum scrieti.Sint omul care citeste orice e scris intr-un anume fel,chiar daca povestea e banala.Nu -mi place snobismul si ma bucur ca a fost remarcat in societatea romineasca actuala desi nu se poate spune ca e ceva nou.
Cred ca am gresit pagina.Scuze.Nu comentez cele referitoare la esec.Nuvorbim despre funie in casa spinzuratului !
Discutia despre esec este deschisa. Poti participa la ea oricand. ;)) Intr-adevar, comentariul tau trebuia pus la Snobism.