Beauty within concrete walls

Am descoperit recent ca o buna prietena scrie articole pentru Coffee Break si am i-am cerut permisiunea sa il postez aici pe ultimul:

“Inchid calculatorul si plec. In seara asta merg la teatru. Ma uit la ceas; am timp, nu trebuie sa ma grabesc. Ma strecor pe stradute laturalnice ca sa evit multimea de oameni, masinile si zgomotul… cat se poate intr-un oras ca asta. Ma uit la chipurile celor pe care ii intalnesc. Sunt atat de tristi, fiecare cu propria povara, parca nici nu vad pe unde calca. Merg pur si simplu automat catre destinatia lor. Imi dau senzatia unor trupuri parasite care se poarta pe ele insele prin jungla asta de beton. Cat de adanc s-au ascuns in ei? In ce camaruta au incuiat visele? Mai au oare timp si loc sa permita unui zambet sincer sa infloreasca pe chipul lor obosit?

Viata asta traita intre betoane, masini prea multe, drumuri interminabile intr-un oras suprapopulat, termene-limita, termene-scadente, categorii in care trebuie sa te inghesuiesti si vise pe care trebuie sa ti le insusesti te sufoca, te uniformizeaza, te usuca si te transforma din Om in ceva artificial. Ai nevoie de putin frumos, de loc si timp care sa iti dea voie sa visezi, sa te regasesti, sa iti amintesti de tine si care sa nu te lase sa uiti ca esti Om. In cateva coltisoare din oras poti sa gasesti putina culoare creata si oferita cu generozitate de sufletele artistilor care se lupta sa supravietuiasca si sa nu fie inghititi si ei de tot griul asta al peretilor de beton care ne inconjoara. Cauta-le si permite-le sa te hraneasca, ca doar nu poti trai numai cu mancare, nu?! Iar tu, odata ce le-ai gasit, ajuta-le sa nu isi piarda intensitatea culorii.

Ce repede a trecut timpul. M-am pierdut putin in ganduri. Unde sunt? Aproape am ajuns. Intru pe Lipscani si o caut din priviri pe Irina. Nu a ajuns inca. Mai astept. Uite ca vine, putem intra acum. Ne-am gasit locurile si ne asezam.

In sala se face intuneric si toti asteptam sa inceapa. Pe scena, lumina urmareste un barbat care muta un pian langa fereastra. Se asaza apoi si incepe sa cante. De afara intra timid muzica duioasa a strazii… o masina, inca una, se claxoneaza, o salvare aduce cu ea sunete ceva mai inalte, iar la refren se alatura si puternica voce a asfaltului spart. Vocea pianului este acoperita incet, dar sigur. Barbatul se opreste, iar lumina se stinge. Se deruleaza apoi scene scurte care ilustreaza, printr-o imbinare frumoasa intre dans si pantomima, diferitele ipostaze din viata in care barbatul intalneste femeia. Fiecare intalnire naste o noua poveste, desenata subtil prin miscarile celor doi actori. Spre final, intuneric iar! Se aude clar vocea pianului. Barbatul canta langa fereastra. Strada isi face din nou simtita prezenta, la inceput lasand loc si pianului, pentru ca in final sa il inlature complet. Barbatul renunta si paraseste incaperea luand cu sine si pianul.

Piesa pe care am vazut-o s-a numit “Rencontres”. Este realizata in stilul inconfundabil al Companiei de Teatru “Passe Partout Dan Puric”. Toate personajele sunt interpretate de numai doi actori, Dragos Huluba si Violeta Totir, carora le apartin atat regia cat si scenariul acestor “Intalniri” schitate numai prin gesturi si umplute de culoare prin muzica. Sala Rapsodia a Teatrului Tanase iti deschide o usita catre o lume in care cuvintele sunt mute si Sufletul iti vorbeste prin pasi de dans. Trebuie numai sa intri… hai, curaj!

RSS 2.0 | Trackback | Comment

Adresa de mail:  Aboneaza-ma  

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.