Din nou…

Aproape un an de cand nu am mai scris… sau poate mai mult si atat de multe experiente pe care le-am trait, bucurii, indepartari, apropieri de oameni, surprize, dezamagiri… Mi se spune ca imi fac o parere prea buna despre oameni. Eu stiu mai bine: in general ii vad mai buni si imi place sa ii cred asa pana cand imi dovedesc altceva. De cate ori m-am inselat! Dar este mai bine sa ii vad mai buni, sa incurajez bunatatea din oameni, nu ceea ce este rau. Psihologic vorbind, daca ii spui cuiva ca este rau, prost sau incapabil si i-o repeti, il “ajuti” sa devina asa. Prin urmare, refuz asta, mai ales ca dascal.

Ma intorc la acest blog, gazduit de sotul meu, care m-a si indemnat sa il incep, ;)) si la utilitatea lui. Am eu ceva interesant de spus? Arunc o privire in sufletul meu si nu vad decat o mare de trairi invalmasite, vagi. Mi-ar placea ca sufletul meu sa fie ca o vitrina sau ca o biblioteca in care totul sa fie frumos aranjat, la locul lui, pe domenii, dar mai ales explicit formulat.

Oare s-a pus praful pe sufletul meu? L-am neglijat atat? Dramatizez? Trasatura aceasta specifica feminitatii ma irita, as vrea sa fiu obiectiva si impartiala.

Oricum, mai bine sa il neglijezi decat sa ii plangi de mila, sa ii lingi ranile, sa te martirizezi sau sa te adulezi cum fac altii care sunt prinsi in ei ca intr-o oglinda fermecata si altceva nu mai vad.

Poate ca voi gasi ceva interesant de spus, ma provoc!