Am vazut un catel plangand…
Cate asemanari exista intre caini si oameni! Cruzimea inconstienta a unor animale care se ataca instinctiv nu este straina din pacate oamenilor… Macar de am avea in aceleasi proportii si fidelitatea si entuziasmul lor nebun atunci cand ii vad pe cei dragi!
Am vazut azi un catel plangand. Atata facea, ofta din cand in cand, tremura, se incorda spasmodic si lasa sa i se prelinga pe langa nasuc o lacrima, expresie a unor mari dureri.
Suferinta animalelor ma induioseaza mai mult decat cea umana. Omul se poate vaita, are la dispozitie tone de medicamente, dar in fata unui animalut ce faci? Ramai neputincios.
E drept ca a trecut cu bine Patrocle si prin altele: la batranete, stapanii lui l-au parasit pe strada. Nu mai era util. Sora-mii, care nu as fi crezut ca ar putea tine un animal in apartament, i-a cazut cu tronc. Dupa vreo luna in care i-a tot dat de mancare, l-a adoptat. A nimerit Patrocle in raiul cainilor. Imparte totul cu el, “jumatate de prajitura eu, jumatate el; jumatate eu, jumatate el” (asta m-a amuzat cel mai tare)… A facut bietul indigestie, dar tot nu se invata minte sa manance numai de-ale lui, probabil nu il lasa inima sa nu ii tina companie.
Azi l-a atacat o haita de caini… i-au cam sfasiat blanita, i-au rupt o labuta si l-au lasat fara bijuteriile lui masculine. Acum sta ciuruit si carpit, inalta din cand in cand ochii tristi spre tine si sufera in tacere.
Doamne… Si eu am un caine de 11 ani… Il am aproape de cand eu am pasit in lumea reala. In lumea amintirilor… Prima mea amintire (de cand aveam 5ani) cu el este de atunci cand am inceput sa realizez sa am unele sentimente sau de atunci incepe sirul meu de amintiri…
Este foarte cruda mica povestire..
Si al meu a imbatranit… Nu mai este bun de nimica, doar sa doarma, sa ceara afara si sa manance; in rest este un dragalas:))))… Nu as putea sa-l parasesc niciodata, dar traiesc cu gandul ca o sa ma paraseasca el poate peste o saptamana poate peste 2 ani. Mi se rupe sufletul la gandul asta.
“Bless the beasts and the children”. Dar copiii pana la varsta scolara…:)
Daca incepem sa vorbim despre caini, o sa iasa un “blog in blog”!
La noi la bloc, intr-o alcatuire de scanduri pe spatiul verde, locuieste Costel. E un caine batran, urat si depresiv. Nu stiu de ce e depresiiv, pentru ca are o viata acceptabila: aproape toata lumea il simpatizeaza, afara de baba de la parter, toti cateii din bloc sunt prieteni cu el, il iau la plimbare, iar bipezii il hranesc sau macar il intreaba “ce mai faci, Costele?”.
Cu toate astea, il aud plangand aproape in fiecare noapte. Cred ca vrea inauntru, pentru ca atunci cand ploua, sau pe inserate, il gasesc adeseori langa intrare, cerand fiecaruia sa fie lasat inauntru si jelindu-se. Dar la cat e de mare, urat si murdar, n-are nici o sansa. Simpatia bipezilor are limite clare.
Intr-o vreme, depresia lui capatase o forma agresiva:pleca de langa bloc pe maidane si se intorcea batut. Stapanii de catei au pus mana de la mana si l-au doftoricit. Cred ca s-a invatat minte, sau a vazut ca nu-i o cale de a obtine self-esteem-ul dorit. Ca prea si-o lua.
Am vazut multe documentare cu caini… In strainatate, exista o forma de terapie: “zooterapia”! Este uimitor sa constati cand de mult bine pot sa faca legaturile acestea afective, cand omul este, intr-un fel, blocat afectiv. Pentru surzi, un caine dresat in sensul acesta… este “o realitate auditiva”. Sunt multe, multe exemple, poate nu asa de dramatice, dar ele amintesc despre faptul ca daruirea este neconditionata!
Eu am avut un catel. Daca il aducea in casa facea pe jos. Si noapte ca sa plangea. Si am dormit cu el pe balcon din a 2’a zi ca sa nu mai planga. Am mai dormit o noapte dupa care nu a mai plans. L-am mai tinut 6 luni dupa care mama a decis sa-l dam. Ca latra la ea. Asta s-a intamplat acum 6 ani. Si in ziua de azi plang cand imi aduc aminte.
Stiu ca in strainatate se practica aceasta terapie cu animale. Lucru foarte bun. Oamenii nu sunt ceaturi logice, sunt creaturi emotionale. Daca intai se rezolva afectiv…sanatatea se va ameliora de la sine.
Eh, asta cu sanatatea se rezolva de la sine, nu stiu ce sa zic… Uite ca oricat am vrut eu sa ma conving, tot nu mi-a trecut raceala, ba, dimpotriva… E drept, ca nici macar ceaiuri nu am baut, ca 2 cani calde nu se pun la socoteala.