Razboi si pace – Partea II

“Patru saptamani trecusera de cand era Pierre prizonier. Cu toate ca francezii ii propusesera sa-l treaca din baraca soldatilor in cea a ofiterilor, el preferase sa ramana in baraca in care nimerise din prima zi.

In Moscova distrusa de incendiu si pradata, Pierre atinsese aproape pragul cel mai inalt al lipsurilor pe care le poate indura un om; dar, datorita constitutiei lui robuste si sanatatii pe care nu si-o cunoscuse, pana atunci, si mai ales datorita faptului ca lipsurile venisera atat de lin, pe nesimtite, incat n-ar fi putut spune cand anume incepusera, el isi suporta nu numai cu usurinta, dar chiar cu placere, situatia. Ba, mai mult, tocmai in epoca aceasta cunoscu el linistea si multumirea de sine la care zadarnic nazuise inainte. Atata vreme si in atatea feluri cautase in viata lui linistea si impacarea aceea cu sine, care il uluise la soldatii de la Borodino; o cautase in filantropie, in masonerie, in viata de distractii mondene, in vin, in fapte de eroism, de jertfire de sine, in iubirea romantica fata de Natasa; o cautase pe calea ratiunii, dar toate aceste cautari si incercari il inselasera. Si acum, fara sa-si dea nici el seama cum, isi dobandise linistea si impacarea cu sine, doar prin frica de moarte, prin lipsurile incercate si prin ceea ce putuse pricepe din Karataev. Clipele de groaza, pe care le traise cat durase executia, stersesera parca pentru totdeauna din mintea si din amintirea lui gandurile tulburatoare si sentimentele carora le atribuise odinioara atata insemnatate.

… uita ca prisosul de confort in viata distruge pe de-a-ntregul fericirea indestularii trebuintelor si ca o mai mare libertate de a-si alege ocupatia, acea libertate pe care lui, in viata, i-o daduse cultura, averea si pozitia sociala, face ca alegerea unei ocupatii sa devina o greutate de nerezolvat si anuleaza insasi necesitatea si putinta de a avea o ocupatie.
Pierre nu mai visa acum decat la timpul cand va fi liber. Si cu toate acestea, mai tarziu, pana la sfarsitul vietii lui, Pierre isi amintea si vorbea cu entuziasm de luna aceasta de prizonierat, de sentimentele acelea puternice de bucurie, pe care n-avea sa le mai regaseasca si, mai cu seama, de deplina liniste sufleteasca, desavarsita libertate interioara, pe care n-o incercase decat in epoca aceea.

… pe Pierre il cuprinse un sentiment nou, inca neincercat pana atunci, sentimentul bucuriei de a trai si al recunoasterii fortei vietii. Si sentimentul acesta nu numai ca nu-l parasi tot timpul prizonieratului, ci, dimpotriva, crescu pe masura ce i se ingreuia situatia.”