Condimentul de baza din “supa” noastra zilnica
Asta ca sa nu zic “borsul”… ca parca suna urat pentru o fata… Ca si morcovul… (imi cer scuze, dar am nervi!)
Da, ma gandeam la FRICA, sfanta frica, sfantul morcov pe care toti il roadem din cand in cand, unii chiar zilnic, care ne este servit cu multa eleganta pe tava cu servet alb sau, dimpotriva, ne este infipt in gura sau in alte orificii in mod agitat si panicard.
Este criza, rata somajului va atinge cote nemaivazute, scad salariile, cresc preturile, “prima casa – prima plasa”, virusul lui peste prajit, seceta, se taie sporurile, se taie bonificatiile, nu exista sau nu vor exista bani pentru salarii, recesiune, faliment, restructurare, concediere… Sau, cu alte cuvinte, stati cuminti in banca voastra si inghititi, ca altfel nu ne mai iese noua pasienta.
Personal, nu mai suport frica si nici tendintele panicarde, incep sa ma zburlesc de cum simt ca intra in peisaj, fac urat si ma burzuluiesc la toata lumea. Tot timpul aud ca nu vom mai fi platiti, ca bugetarii sunt o povara pentru stat, ca “sug sangele privatilor care chiar produc ceva”… Buhuhuuu, sabia lui Damocles!
Si, colac peste pupaza, am vazut si un documentar despre stilul calm si prietenos de a antrena sportivii sau stilul agresiv si amenintator. Culmea, rezultatele sunt vizibil mai bune in conditii de stres.
Erau la un laborator un soricel obisnuit si un soricel intelectual. Primul arata ca un soricel oarecare, vioi si pufos, pe cand al doilea era slab, naparlit, tremura si avea ochii bulbucati. De fapt, erau tinuti in conditii identice, hraniti la fel, doar ca soricelului intelectual i se arata din cand in cand pisica…
:)) daca e un banc, e tare bun; ca realitate, e cat se poate de… “reala”.
Pai de aia e bun ca banc, fiindca e o realitate! 🙂
Eu la asta ma gandeam cand venea sefu’ la consiliu si ne ameninta ca o sa vedem noi ce greu va fi si cate inspectii vom avea, cum vom zice mersi sa ne pastram locul de munca…etc. Incercam sa mi-l imaginez ca pe un mare motan. Ceea ce e jignitor pentru motani…
Nu ma pot opri din ras… parca te vad…
Eu, si acum iti fac o confidenta pe care nu o impartasesc cu prea multa lume, tot la scoala mi-am dat seama ca e ceva in neregula, si incep sa accept cam multe… Se intampla acum mai multi ani, eram in anul 1 sau 2 de predare si stateam in cancelarie, pe scaun, aveam catalogul pregatit, discutam cu colegii, cand s-au auzit de departe, cam de pe la capatul culoarului urlete. Era directoarea care trimitea buzduganul. Asa era ea obisnuita sa se manifeste (nu-i vorba, ca dupa ce s-a pensionat am regretat-o!, era un om bun, doar cam coleric). Intr-o fractiune de secunda, pana sa imi dau seama ce se intampla, eram in picioare, cu poseta pe umar si catalogul sub brat, gata de plecare la ora. (Am viteza de reactie, nu gluma). Apoi, am inceput sa judec si mi-am dat seama ce fac… Era inca pauza, iar eu saream ca arsa fara sa gandesc, ingrozita ca am intarziat la ora.
Mi-am zis, pana aici, nu pot ajunge in halul asta, trebuie sa ma detasez.
E o reactie cat se poate de normala. Se intampla multora. Ma rog, asta nu o face normala, sa zicem frecventa.
Imi place expresia cu buzduganul.
Se pare ca acum ai impartasit multora aceasta “confidenta”! 🙂
;)) am sters o data comentariul dupa ce l-am scris, apoi, m-am gandit ca ma cenzurez… Sper ca nu oricine ajunge sa citeasca pana la capat.