Insomnie autobiografica
(Post scris acum o eternitate…)
E noapte… de 2 ore si ceva vantur o multime de idei in cap. Pe cele mai multe le-am si uitat… Cum sa dorm daca in mintea mea nu se face liniste? Daca o sa mai am multe insomnii din astea am sa devin scriitoare.
Sotul meu mi-a povestit foarte amuzat saptamana asta despre un articol din Gandul. Am avut in sfarsit timp sa-l citesc. Am avut timp chiar sa imi impletesc propriile amintiri cu cele ale autorului. Cumplite amintiri! Primul an in invatamant cred ca este pentru oricine o piatra de incercare. O piatra de hotar. In acest an se da lupta decisiva, in urma careia, dupa ce te aduni de pe jos si iti lingi ranile, te hotarasti daca merita sau nu sa ramai in sistem, daca nu cumva e mai bine sa fugi cat te tin picioarele.
Oricum, in invatamant ajung, fie idealistii, oamenii cu vocatie, fie timoratii care cred ca un loc la stat e mai sigur si mai cald decat unul “la privat”, fie mediocrii care nu sunt capabili sa se angajeze in alta parte si atunci se taraie de la un an la altul, de la un examen la altul… Nu e treaba mea aici sa stabilesc procentele.
Nu am fost scutita de nici una din probe: mi s-au dat clasele din coada alfabetului, am avut, nu numai in primul an, ci si in urmatorii 3-4, desi mai atenuat, un orar oribil, am simtit de multe ori gustul amar al dezamagirii si am avut de nenumarate ori senzatia ca ma lupt cu morile de vant. O mai am si acum.
Primul salariu a fost ca o palma zdravana incasata fara sa zic nici pas, dar care m-a naucit pentru cel putin o saptamana. Pe atunci se lua avans si lichidare. Nu am sa uit niciodata cat am luat: avans 1.400.000 si lichidarea… 46.000 lei. Undeva sub 60 de dolari, ca pe vremea aia nu exista inca euro… Mai putin ca bursa de student. Si acum “ziua de salariu” este pentru mine una traumatizanta, parca ma pregatesc sa ma bata cineva sau macar sa ma insulte. Da… cand ma gandesc la salariu imi vine sa plec unde vad cu ochii.
Va urma…
Articolul e bun.
Meseria asta e una pe care o faci numai daca simti ca nu poti altfel si nu ai un psihiatru suficient de competent ca sa te vindece de o asemenea idee.
Primul meu an de invatamant a fost acum o eternitate: naveta, frig, plecat de acasa la 5 si 20 dimineata, munca patriotica la sfecla…mai bine ma opresc. Copii de la tara, la care ma gandesc cu drag si acum. Pe unde or fi: la capsuni, la constructii? Sper ca nu in satul lor!
Da, e bun…
Prin comparatie, primii ani ai mei au fost chiar multumitori. 🙂