Calea rătăcită
Pe măsură ce trec anii şi noi “ne adâncim în blana de iepure”, în confortul şi în rutina vieţii, pericolul de a rătăci calea sau de a ne pierde undeva pe drum e tot mai mare. Ceea ce se spune despre prichindei – anume că problemele şi dificultăţile cresc o dată cu ei – rămâne în continuare valabil. Veşnic valabil. Doar că pericolele sunt mai vagi, mai înşelătoare, mai subtile… atât de subtile de fapt, încât rişti să nu le vezi. Abia la adânci bătrâneţi ele recapată concreteţea din primii ani.
Dar între timp… între timp sunt atâtea alegeri de făcut, atâtea răscruci şi obstacole. Sunt atâtea ispite pe drum. Atâţia copaci cu umbră deasă şi îmbietoare, atâtea oaze de verdeaţă… Pentru ele ne uităm aşa de uşor visurile, ţelurile cele mai nobile. Ne uităm pe noi sau partea cea mai importantă din noi.
Poate veţi spune că bat câmpii, dar, gândiţi-vă, câţi dintre noi fac ceva în fiecare zi sau măcar în fiecare săptămână pentru sufletul lor şi, mai ales, câţi dintre noi şi-au împlinit idealurile care le-au dat aripi în tinereţe, în adolescenţă?
Câţi nu ajung să trăiască doar pentru a plăti facturi, pentru a-şi lua o casă, o maşină… sau pentru orice alte realizări exterioare fiinţei lor?!
Ai perfecta dreptate…dar vinovati nu suntem noi ci…Oare cine? societatea in care taim? Habar n-am însa hai sa judecam cine-si poate permite sa traiasca doar de pe azi pe mâine, cutreierând padurile si observând natura…scriind poezii sau compunând muzica…Putini!
Odata ce ai familie si copiii – ai obligatia sa te gândesti la ziua de mâine si la cea de poimâine!
Nu poti trai ca…un greiere! trebuie sa fii macar o furnica!
Însa suntem deseori hârciogi: adunam, adunam, chiar si atunci când suntem satuli! Sau robotei: ne trezim dimineata- plecam la serviciu- intalnim aceleasi persoane, executam aceleasi activitati- venim acasa-mancam, ne spalam si ne culcam pentru ca dimineata sa o luam de la cap!
În putinul timp liber, daca nu suntem înzestrati cu talente creative, macar sa citim o carte buna, sa ascultam o muzica potrivita, sa facem sport…
Cât despre visele din adolescenta…multi si le împlinesc prin copii sau nepoti! Si tot e “un câstig”:-))
Frumos comentariu. Ai dreptate, trebuie sa fim furnici – nu avem incotro, si nu harciogi sau robotei.
Cat despre implinirea prin copii… cred ca am mai vorbit despre asta pe blog. Personal, nu cred ca e benefica. Nici pentru copii, nici pentru parinti. E mai bine ca parintele sa nu inceteze sa traiasca pentru el si sa incerce sa se perfectioneze si sa nu puna pe umerii copilului povara neimplinirilor sau ambitiilor sale. Sa il lase sa aiba propriile visuri si ambitii. Ca va fi mandru de realizarile lui, e altceva… Daca ne gandim la celalalt aspect, material, acumularea de generatii este “un castig” pentru cei tineri. Practic sunt fericitii care nu mai trebuie sa se confrunte cu cine stie ce greutati, cu grija zilei de maine si se pot concentra pe ceva mai important.
Nu, nu asta am vrut sa spun cu realizarea viselor din adolescenta, prin copii sa nepoti! nu am formulat eu chiar clar ce am gandit – dar am o scuza – tocmai ciocnisem cu fiecare invitat cate un pahar de sampanie 🙂
Am vrut sa spun ca idealurile din perioada adolescentei – nu se nasc chiar degeaba- ele exista in …sânge. Si daca din anumite motive (nu vreau sa fac aici analiza posibilelor motive) talentul ramane neslefuit si ideile doar amintiri, pe baza genetica, acestea sunt transmise generatiei urmatoare, sau mai departe. Asa se explica de ce – parca din nimic – unul reuseste ceva uimitor… Generatia lui a realizat visul ce a crescut si s-a dezvoltat si a gasit exact momentul potrivit scoaterii la iveala. Si daca bunicul isi priveste nepotul mandru si cu lacrimi in ochi, inseamna ca bunicul recunoaste in caracterul si ambitia nepotului o particica din abnegatia lui de odinioara…
Nici eu nu accept ideea ca un copil sa fie dirijat pe un drum care nu i se potriveste doar spre a-si satisface parintii. Nu! acel copil nu va fi fericit chiar daca prin perseverenta si o educatie dura va avea candva succes- Acest succes e o pura intamplare! Sau chiar o povara – asa cum bine spui tu.
Poate ca si eu m-am pripit. Intelegem ceea ce stim deja, vedem ceea ce ne programam sa vedem…
Imi pare rau, n-am mai dat de mult pe aici. De fapt, am citit, dar n-am avut chef de vorba.
Doar cateva cuvinte. Visele din copilarie sunt de multe ori naive, nu cred ca trebuie sa ne cramponam de ele, ci sa le lasam sa creaca sau sa moara, cum le e datul. Noi ne schimbam, ele la fel. Unele se implinesc in mod ciudat-eu imi doream sa fiu cosmonaut, o copilarie, dar in vara asta, intr-un fel, mi-am implinit visul asta. Se nasc vise noi, pe care le urmarim sau nu, totul e in miscare. Ca linia orizontului. Si, uneori, visul implinit nu are gustul pe care ni-l doream. Si drumul merge inainte.
Poate copiii nu ar trebui nici sa stie ce vise au avut parintii lor. Lumea incepe de la zero pentru ei, nu cu vise statute. Reusitele lor sunt ale lor, nu ecoul calitatilor mostenite de la noi. Sa-i admiram pe ei, nu imaginea noastra reflectata, nu ne sunt oglinzi, ci mult mai mult.
Pe curand, sper. Dupa ce vin de la Lisabona. 🙂
🙂 In mod ciudat, eu am implinit tocmai visul din copilarie. Din cu totul alte motive si dandu-mi mult dupa aceea seama de aceasta revenire… Dar in post nu ma refeream la visurile din copilarie, ci din “tinerete, adolescenta”, cand mai avem o latura ideala, dar si ceva maturitate. Cred ca dupa aceea majoritatea devine mai pragmatica si ajunge chiar sa inabuse acele sclipiri din trecut, considerandu-le fantezii. Oamenii isi uita “orizonturile” care se limiteaza la cine stie ce banalitati. Tot vorbind despre asta, imi dau seama cat de teoretic suna totul…
E frumos ce spui tu si te caracterizeaza. Ceea ce spuneam eu e ca de multe ori viata devine o “proza” in care uitam ce ne hraneste sufletul si ne limitam la obligatiile zilnice si la acumulari materiale.
Zilele trecute ma lovisem de replica “dragostea trece prin stomac”. Atunci m-am gandit ca nu e deloc o ironie daca evoci teoria lui Maslow. Practic, trebuie sa ai asigurate nevoile de baza ca sa te orientezi spre ceva mai inalt. Problema e ca din inertie multi raman la aceste nevoi de baza…
Drum bun si ceruri senine! Sa te intorci mai vorbareata, mi-ai lipsit.
Multumesc. O sa incerc. Nu promit, e o perioada de adaptare, si mi-e greu sa-mi gasesc un fagas. Dar te urmaresc.
Joi termin si eu cu inspectia. Nu ai idee ce stres mi-a procurat si imi procura inca. Parca nu as mai fi trecut prin asa ceva. M-a obligat sa ma confrunt cu mine si cu realizarile sau ne-realizarile mele profesionale si sa constat ca lucrurile sunt departe de ceea ce as numi o evolutie. Am ajuns de multe ori sa fiu un dictionar ambulant care defineste jumatate din cuvintele utilizate…
Vezi cat sunt de egoista? Imediat am atras atentia ta pe “turta” mea.
Nu fi asa de aspra cu tine insati si BAFTA!
:-< multumesc. Succes si tie in calatoria ta! Sa te intorci cu bine, multumita si senina.