Scuzele…
Există 2 extreme când vine vorba de scuze: cei care îşi cer scuze prea uşor şi prea repede, parcă recitând o poezie în care nici ei nu cred, pentru a o lua apoi de la capăt cu nonşalanţă. Mă gândesc acum la elevii mei şi la copii în general, care au auzit acasă de atâtea ori spunându-li-se “nu e frumos, cere-ţi scuze”, încât le-a intrat în reflex. Şi asta devine scuza de fapt, un banal reflex.
Extrema este cea a orgolioşilor, care cred că se înjosesc dacă îşi cer scuze. Ştiu că au greşit, dar în ruptul capului nu ar recunoaşte faţă de celălalt. Se cred oameni puternici, când, de fapt sunt slabi, ca să nu spun infirmi sufleteşte. Şi, chiar dacă au greşit, vor găsi tot felul de scuze pentru comportamentul lor, trecând cu vederea faptul că suntem atât de diferiţi, încât până la urmă contează mai puţin cum ni se par nouă lucrurile, ci cum le receptează celălalt. Or, dacă celălalt a fost ofensat, scuzele sunt necesare. Şi dacă nu au destulă putere să spună textual “am greşit, îmi pare rău”, măcar să găsească altceva care să vorbească în locul lor: o floare, o carte, un gest, o invitatie la teatru, o cină specială… de la caz la caz.
Actul de a-ţi cere scuze nu lezează demnitatea umană, ci, tocmai pe dos, o cultivă, o înalţă, consolidând încrederea celuilalt în noi şi, în acelaşi timp, pe a noastră în noi înşine.
E drept, o veche prietenă îmi spunea că nu e bine să îţi ceri scuze în general, pentru că îţi induci ideea că le eşti inferior celorlalţi, te denigrezi inconştient. Este mai bine să spui “îmi pare rău”…
Oricum ar fi, scuzele sau părerile de rău fără o îndreptare a comportamentului nu au nici o valoare.
Doar pe scurt: pentru mine, scuzele sunt ceva obligatoriu, o compensatie morala simbolica pentru cel fata de care ai gresit. Cu “imi pare rau”, nu sunt echivalente. Imi pare rau si cand ploua, dar nu imi asum responsabilitatea si nu am regrete. E un gest de respect si fata de altul, si fata de mine, sa imi recunosc o greseala, sa mi-o asum, sa incerc sa nu o repet.
🙂 Nici eu nu vad altfel scuzele. Din pacate, singura situatie in care nu ma pot elibera de resentimente, nu pot trece peste o ofensa, peste o rautate intentionata sau chiar “neintentionata” este aceea in care nu primesc si scuzele de rigoare. Oricum ar fi formulate. Dar sa fie… altfel imi dau seama ca fiecare are momentele lui de slabiciune, fiecare mai greseste.
Cred ca si un “imi pare rau, am gresit” este acceptabil. Oricum, limba ne ofera nuante, in functie de gravitatea greselii: “imi pare rau”, “scuza-ma”, “iarta-ma”…
ai perfecta dreptate Calatorule, ma refer mai ales la ultima propozitie a postarii de azi.
Frumoasa tema ai ales! 🙂 Felicitari!
;;) Multumesc.
Nu e complet post-it-ul. Tu in ce categorie esti: cea infantila, care isi cere scuze si uita pentru ce si se supara ca nu a fost recompensat, sau cea a orgoliosilor complexati care sufera ca sunt slabi si fac ce fac sa arate ca sunt superiori si inteligenti si demiurgi si nu fac felatie?
Daca scuza nu lezeaza demnitatea umana, atunci cum iti mai pastrezi demnitatea daca te razgandesti? Putina decenta in afisarea sentimentelor, chiar daca sunt false, caci oamenii nu sunt doar niste cititori de blog.
Si daca tot limitezi accesul celor care au alta parere decat a ta, afla ca ti s-a injumatatit numarul accesarilor pe site, chiar daca intrau numai sa citeasca titlul.
Apropo: Irina esti tot tu?
Cred ca acest comentariu nu merita un raspuns. Dar poate cititorii mei, aia putini si prosti cum sunt in viziunea voastra, au nevoie de o clarificare. Faptul ca mi-am cerut scuze pentru ca odata am zis “… Emi, ai si tu gagica”, folosind “gagica” nu pentru ca ar fi in vocabularul meu activ, ci pentru ca era singurul pe care il auzisem de la tine la adresa prietenei tale, trecand peste valul de insulte cu care m-am ales, presupun ca binemeritate, de vreme ce nu am primit nici o scuza de la tine in aceasta privinta, ei bine, acest fapt nu exclude limitarea accesului vostru la blogul meu. Nu vad contradictia.
Oricum, despre blogul meu am auzit numai de rau din partea ta, desi, nu il citesti…
Aveti acces de acasa pentru ca nu meritati voi efortul de a interzice o plaja atat de mare de ip-uri si, prin urmare, nu o voi face.
Oricum, comentariul de mai sus vorbeste de la sine…
(Emi este fratele sotului meu. Are o respectabila varsta…)
Intrebarea din final pare sa sugereze ca noi doua semanam ca mod de gandire, asa ca o consider un compliment. Multumesc.
Imi pare rau (sincer) ca tensiunile dintre sotia mea si fratele meu au ajuns la un asemenea nivel. Dar mai rau imi pare ca fratele meu s-a “dezvoltat” intr-un asemenea hal in care in orice discurs nu poate evita cuvinte precum “felatie”, “coaie” etc., cuvinte pe care le-a folosit si in discutiile cu mine. Am sperat ca daca nu mai intervin in certurile sotiei, o sa poata si el sa nu intervina, fapt ce nu s-a intamplat.
In privinta scuzelor, scuzele oferite de sotia mea prietenei lui Emi (si nu gagicai, orice ar crede fratele meu despre ea), acestea au fost facute la cererea mea, eu sperand ca se vor bucura de o reciprocitate si din partea persoanei lezate in amorul propriu, care in acele momente a facut acuze fara fundamente reale. Din pacate, toata lumea vede greselile celorlalti fara a le vedea pe cele proprii si cu cat esti mai orbit de furie, cu atat esti mai ignorant la actiunile proprii (aici acuz pe toata lumea, inclusiv pe mine).
Personal, ma simt depasit de situatie, pozitia mea fiind destul de ingrata. In sinea mea, ma consider un pacifist conducandu-ma dupa dictonul: “Traieste si lasa sa traiasca!”. Insa tensiunile din familie (sau mai bine spus familii) nu prea ma lasa sa traiesc. Problema este ca daca sunt pacifist sunt considerat prost sau “luat de coaie” (daca ar fi sa folosesc cuvintele fratelui meu), fiind criticat atat de nevasta cat si de frate. De asemenea, sotia imi zice cum de ii permit fratelui meu sa se poarte asa cu ea. Din pacate, nu am ce face, eu crezand in liberul arbitru al fiecaruia, care ar trebui sa vina cu o constiinta si o constienta (scris bine…) de sine.
In privinta blogului, sunt de parere ca ai dreptul sa blochezi pe oricine crezi de cuviinta. Un blog nu este un maidan unde toata lumea are acces pentru simplul fapt ca internetul este liber. Un blog este un loc unde iti exprimi niste pareri personale si unde nu poti permite decat un limbaj care sa iti convina. Ce mi se pare ciudat este faptul ca desi Emi ti-a reprosat existenta acestui blog, spunand ca nu il citeste, blocarea IP-ului de la care te citea iti va aduce “injumatatirea” numarului de cititori, ceea ce ar trebui sa fie un record tinand cont ca de la acel IP ar trebui sa te citeasca 100-150 de oameni (daca avem in vedere ca numarul cititorilor tai zilnici este de 200-300).
In privinta post-ului (si nu a “post-it”-ului), nu vad nicio referire la situatia tensionanta actuala, subiectul fiind chiar unul care are aplicatii generale. Daca cineva s-a simtit jignit de un asemenea subiect, asta este foarte grav, iar injuriile aduse autoarei nu isi au rostul. Ar mai fi multe de spus, dar sunt la serviciu. O continuare, poate, mai pe seara.
Domnule Teapa N-ai creier, nu am sa patez acest blog cu insultele pe care consider ca le meritati dupa ce v-am citit post-ul, din spusele calatorului aveti o “varsta respectabila” dar se pare ca in zadar pentru ca, dupa cum observ, dumneavoastra va ofensati in scopul de a avea o scuza pentru a ofensa, iar se vede ca nu ati citit post-ul pentru ca terminologia cuvantului “scuza” dupa cum se poate observa, nu va spune nimic.
1. A insulta pe sotia fratelui tau si mai ales cu o asemenea nonsalanta nu este numai total imoral, dar este chiar grotesc si arata acea lipsa de “putina demnitate” ca sa va citez.
Dati dovada de ipocrizie si sa va spun sincer, oamenii ca dumneavoastra imi produc dezgust, iar apropo, daca nu sunteti cititor va rog sa nu contaminati blogosfera prin sustinerea punctului dvs. de vedere intr-un mod urat, apeland la cuvinte de genul “felatie” sau alte asemenea frustrari ale dvs.
2. Stimat domn sot, nu vreau sa adaug la critica pe care spuneti ca deja o suportati dar tin sa va spun ca ar fi mai eficient sa va aparati sotia cu rigurozitate deoarece liberul arbitru nu se aplica in cazuri de hartuire verbala de catre cineva a sotiei cuiva, acel cineva fiind el si frate.
Calator, iti admir blogul si sper sa scapi de specimenele scapate de la zoo care isi mascheaza insultele in diferite cuvinte alese incercand poate sa le faca sa sune mai frumos, dar intr-un final valoarea acestor exponate este data in vileag printr-un singur cuvant, pe care cred ca numai este nevoie sa il repet.
Dumnezeule-mare! Ce se întâmpla aici? Calatorule, aduna-ti puterile si ignora mitocaniile! Viata e frumoasa, nu ti-o irosi razpunzând unor asemenea provocari!
Va multumesc pentru sprijinul vostru. Imi pare rau ca a trebuit sa cunoasteti asa ceva…
Nu a facut decât sa-ti mareasca popularitatea…Esti celebra! Cine se mai poate lauda pe blog cu un cumnat ne-bun?!?
M-as fi lipsit bucuroasa de asa o trista popularitate…
Ei!… Asa-i, tu esti tare iubita între Blog-eri!
;;) Apreciez bunatatea si generozitatea ta… Te gandesti la altii cand tu ai atatea griji. Iti multumesc si sper ca pe 19 sa va distrati plini de voie buna.