Să fii bună pentru ca să poţi fi fericită
De mult vreau să postez această minunată scrisoare primită, ca de obicei, pe mail:
SCRISOARE adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale, Margareta
“Să trăieşti Mimilică dragă şi să fii bună; să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Să fii bună pe cât poţi până în ultima clipă a vieţii tale. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, realizări chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea, …al doilea… de! Câştigurile întâmplătoare şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea asta este operă de fiecare clipă, când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. Şi de aceea vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţia câţi merită.
Dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte; dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte, trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd c-ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă, şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Smereşte-te, fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine”! Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nicio faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani, ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.
Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă Când ai împlinit şaptesprezece ani.”
daca aparea azi, in mod cert era considerata o unealta de marketing. azi, sfatul parintelui grijului este, chiar daca voalat transmis: sa nu ai incredere in nimeni, ai grija doar de tine si profita de orice ocazie ca sa poti sa-ti atingi bunastarea[materiala].
ps: este un pic fortata totusi dependenta esti rau castiguri intamplatoare. as spune ca atunci cand esti rau ai doar castiguri planificate, pentru ca asta urmaresti [se referea la castigurile materiale cred eu].
“partea aceea de prostie fudulă, de făptură”
Lipsesc multe cuvinte intre “fudula” si “faptura”, dupa cum se poate observa si din lipsa de sens a exprimarii. Corect este asa:
“partea aceea de prostie fudula, de rautate si de necinste murdara, din care se ingrasa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura”.
In rest, as putea zice ca trebuie sa existe un echilibru intre ceea ce scria Vlahuta, caracterizat de o religiozitate excesiva, si morala laica, modelata de realitatile sociale contemporane. Personal, prefer sa ma ghidez in viata dupa principii de genul celui eminescian: “Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul,/Caci de ai cumva iluzii esti pierdut si esti ridicul.”
Multumesc pentru completare. Am sesizat si eu discontinuitatea, dar am fost superficiala si nu am cautat o alta varianta a textului. Abia azi mi-am dat seama ca scrisoarea aceasta este chiar foarte populara pe internet si in lumea blogurilor.
Nu stiu daca este religiozitate in sfaturile lui Vlahuta sau doar cea mai pura si nobila morala. Nu laica, ci atemporala. Daca religia este inteleasa ca o cale de a atinge perfectiunea, atunci este si religioasa.
Cata amaraciune in versurile eminesciene! Si cata dreptate. Dar el a avut si o “sfera a lui”…