Post-scriptum la “Sa ne pastram totusi uzul ratiunii”

Nu m-am bucurat aseară… decât poate o fracţiune de secundă. O mică slăbiciune. Norocul meu că am un soţ care mă aduce cu picioarele pe pământ când trebuie şi ghinionul meu că am o îndelungată şi tristă experienţă care mi-a demonstrat că nici atunci când scrie negru pe alb nu sunt clare lucrurile şi că zicala “ce-i în mână nu-i minciună” e mai actuală ca oricând.

Mai ales într-o lume din ce în ce mai lipsită de repere, de principii şi, în ultimă instanţă, de păreri personale. Am accentuat cuvântul personale pentru că rămâne întrebarea câţi au votat în cunoştinţă de cauză, câţi înţeleg ceva din politică. Câţi nu au votat pentru o găleată goală la care se vor uita 5 ani pentru că “ceilalţi nu au dat nimic”.

Căciulismul asta mă oripilează. Avem o tradiţie lungă. Stăm să ni se dea ceva, un scuipat, dar să ni se dea… Şi apropo de căciulism, dacă şi Băsescu recunoaşte că s-a dus “cu căciula în mână…”… ce să mai spunem de alţii? De altfel, la observaţia mea că limbajul lui este suburban, elevii mei care s-au înghesuit să îl voteze mi-au spus “nu vorbeşte aşa toată lumea?”. O dovadă în plus că s-a răsturnat sistemul nostru de valori, că nu mai există modele şi nici repere, că trăim într-o ţară în care miticismul triumfă până la saţietate, în care suntem băgaţi în seamă doar cîteva săptămâni la 4-5 ani, atunci când ăia proşti (preferabil cât mai proşti şi cu un creier cât mai curăţel şi mai spălat), dar mulţi au şi ei vreo importanţă.

Iar apoi strigă unii ca apucaţii că pot face ce “vrea muşchii lor” pentru că reprezintă voinţa poporului.

Da… “curat constituţional! Muzica! Muzica! Să închinăm în cinstea Joiţichii, că e damă bună!”

Et voila o analiză mai lucidă care m-a ajutat să înţeleg că nu am depăşit şi probabil nu voi depăşi nivelul impresionist în posturile mele pe teme politice.