Nevoia de a ne trage sufletul

Gonim ca nebunii cu treburile noastre presante, escaladam nametii, tatonam gheata, ne inghesuim in metrouri… ridicam din cand in cand ochii si privim copacii albi, minunati – cand nu ni-i lipim de mazga de pe jos! si zilele trec una dupa alta.

Cu cat esti mai “mare”, cu atat esti mai docil, le suporti pe toate pasiv, aproape ca nu le mai bagi in seama… Tinerii, eh, tinerii sunt mai naravasi, stramba din nas, isi dau ochii peste cap… Am observat asta tot in metrou… As spune ca sunt chiar irascibili. Lasa ca li se vor toci si lor tepii.

Ei, si in acest du-te-vino simti la un moment dat ca trebuie sa te regasesti: ce faci? la ce iti este gandul? ce mai simti tu? traiesti, te lasi trait? in viata asta galopanta printre betoane, intr-un peisaj alb murdar-cenusiu ai pierdut ceva? ai uitat ceva? esentialul eventual?

RSS 2.0 | Trackback | Comment

Adresa de mail:  Aboneaza-ma  

2 Responses to “Nevoia de a ne trage sufletul”
  1. RustKnight

    Bunatate, ingaduinta, respect, onoare, credinta, … modestie, acesta e noroiul pe care calcam in fiecare zi.

  2. calatorul

    🙁 pesimist comentariu. Probabil, nu departe de adevar. In viteza, se intampla si asta pentru ca nu mai stam sa analizam. Cata lume este atenta intr-adevar la ce face, la ce spune, la ce reactii are, le analizeaza si le corecteaza?

    Uneori, nu ai timp, alteori energie… Si asa pierzi din vedere esentialul.

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.