Spovedania sau psihoterapia? – partea II

Tin sa precizez ca am scris aceasta parte a II-a inainte de a primi comentarii la cea dintai, oricum, nu as fi modificat-o, pur si simplu am scris ce am gandit:

Asadar, spovedania mi s-ar parea foarte utila si binevenita daca ar consta intr-o confesiune sincera, in care iti expui nelinistile, framantarile, problemele, in care cauti solutii, ajutor, lamuriri… Ceva ce se apropie mai mult de spovedania catolica decat de cea ortodoxa, din cate mi-a povestit un prieten.

Probabil ca in viziunea bisericii isi au si penitentele rostul lor, dar ele singure nu pot rezolva nimic. Ce obtinem daca batem un copil fara sa ii explicam de ce, fara sa ii spunem cu ce a gresit? Veti obiecta ca aici este vorba de oameni in toata firea. Iar eu va voi intreba: ii ajuta simpla pedeapsa sa se corecteze? Nu este oare comod sa stii ca poti face diverse pentru ca oricum vei tine post sau vei face nu stiu ce si vei fi iertat? Se depaseste cu mult mentalitatea indulgentelor? Si iar ne intoarcem la “mecanizarea” vietii religioase…

Trebuie sa recunosc de altfel ca eu nu inteleg cum vine chestia asta cu “iertarea pacatelor”. Nu cred intr-o absolvire de pacate, ci in rascumparare. Or fi existand si rarisime cazuri de “gratie divina”, dar beneficiarii o merita cu siguranta si cine stie la ce nivel si in ce misterioase conditii. In rest, rascumparare, care inseamna indreptarea greselii si plata pentru greseala cu o fapta buna. Iar asta inseamna sa devii mai bun, sa te perfectionezi. In limbaj crestin spunem sa incerci sa devii asemenea tatalui sau “fiului” trimis sa arate calea, adevarul viata. Calea aceea nu este una fizica, ci spirituala, un mod de viata. Pana la urma toate religiile traseaza un mod de viata, adevaruri simple, menite sa fie intelese si traite, nu dogme care sa ne terorizeze. Si fiecare individ, in functie de posibilitatile lui, le pune in practica. Nu toti avem acum posibilitatea sa fim asceti, nu are sens sa ne mutilam sufleteste sau fizic (cum a facut nu stiu care mistic care s-a castrat ca sa nu mai aiba dorinte “pacatoase”). Un post care reprezinta un chin este mai nociv decat un regim alimentar si de viata obisnuit.

Am talentul de a divaga.

Intorcandu-ma la spovedanie trebuie sa remarc ca ea nu ar trebui sa fie un eveniment punctual in viata noastra, ci un element din cadrul vietii noastre de enoriasi. Iar asta inseamna frecventarea unei biserici. In plus, preotul trebuie sa aiba acea autoritate morala despre care am vorbit.

Asa ca… gasim alte modalitati sa ne usuram sufletul sau sa cautam solutii.

Considerati ce va urma o simpla speculatie, speculatia mea din timpul unei calatorii cu metroul: poate fi psihoterapia un substitut al spovedaniei? In care autoritatea morala este inlocuita de una stiintifica, pentru ca si timpurile in care traim s-au schimbat…

Va urma…

RSS 2.0 | Trackback | Comment

Adresa de mail:  Aboneaza-ma  

One Response to “Spovedania sau psihoterapia? – partea II”
  1. calatorul

    Am mai avut onoarea sa primesc un comentariu de la distinsul Cruciat, comentariu pe care nu doresc sa il aprob. De ce?
    Pot trece pe langa atitudinea lui fata de mine (superioara, aroganta, de multe ori insultatoare), dar nu de atitudinea lui fata de cititorii blogului. Domnule Cruciat, eu nu am fani, si nu caut sa fiu placuta prin ce spun, nu ma intereseaza asta.
    Consider ca interventia ta este fanatica si cuprinde numeroase erori… asta nu ar fi o problema, pana acum am aprobat astfel de comentarii, dar
    acum, pur si simplu, nu vreau. 🙂
    Un sfat: nu ai sa educi pe nimeni cu o asemenea atitudine, cu parul adica. Din fiecare cuvant al tau razbate violenta si dispret. Daca asta e o atitudine crestina :))

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.