Cum se fura drumul de sub picioare

Ultimul post cu fragmente din splendida carte a Ioanei Parvulescu despre secolul XIX. Comentariile sunt, cred, de prisos:

La venirea lui Carol (1866), capriciile vremii sunt o problema si pentru locuitorii Capitalei, obligati sa fie atenti la ce au sub talpi. Doctorul CD. Severeanu judeca orasul cu ochi de medic si sensibilitate de om care trebuie sa umble mult, de la un bolnav la altul. Drumurile sunt un calvar: “Cand era timp ploios, era noroi, baltoace si gropi”. In schimb, cand nu era ploaie, “mai cu seama cand era vant, se facea praf asa mare, incat trebuia sa mergi cu mana sau cu batista la ochi”.

Dupa perioada podurilor, adica a strazilor pavate cu lemn, a puntilor de scanduri care putrezesc, sub care colcaie mizeria si care iau foc pe seceta, pavajul este facut din piatra.
In 1866 e in toi pavarea fostului pod al Mogosoaiei (numit Calea Victoriei dupa invingerea turcilor in razboiul de independenta din 1877-1878) si a altor strazi ale Capitalei. Se face, in genere, cu gresie adusa din strainatate sau cu piatra de rau din Prahova. Severeanu, medic militar la scoala infiintata de Carol Davila, care remarcase de multe ori cum se fura mancarea in armata, constata uimit ca se poate fura pana si drumul de sub picioare: “in caietul de sarcini se spunea cum sa fie nivelat pamantul, sa puna un strat de nisip de 10 centimetri, pietrele sa se puna cu partea mai ascutita in jos, ca sa nu intepe picioarele pietonilor, sa toarne apa peste ele si sa le bata cu maiul. Cinstitii antreprenori puneau nisip putin, 2 centimetri, pietrele le puneau cu varful in sus”. Apoi “se intelegeau cu inginerii si taseronii, si, prin bacsisuri, se facea agurida miere”. Cand s-a schimbat regimul, noua administratie a inceput sa-i stranga cu usa, sau “in chingi”, cum spune doctorul, pe vechii antreprenori. Scaparea lor e in bacsisuri impartite generos: vinovatii raman astfel si cu castigul, si cu “obrazul curat”. Unul dintre vechii antreprenori pusi sub acuzare, Lazureanu, dupa ce da bacsisul necesar opririi anchetei, face un gest neasteptat pentru un hot: “Din castigul de la pavagiul stradelor a dat o parte Scoalei pentru invatatura poporului roman, din strada Sf. Ecaterina”.
Dupa infiintarea fabricii de bazalt de la Cotroceni, o multime de “membri influenti” de la conducerea Capitalei si-au pavat trotuarele de pe propria strada, de pilda “Serurie, pana in Dealul Spirei, Mavrus si Gheorghiu, pana in strada Bradului”. Aprecierea lui Severeanu e dictata de bunul-simt practic: “Bine au facut, si inca ar fi fost si mai bine daca toti consilierii ar fi facut ca acestia, caci s-ar fi pavat mai mult stradele.”