Amantii din Bizant, de Mika Waltari

Un fel de lunga paranteza la postul “Casnicia, o loterie?”. O lunga paranteza despre iubire si despre suflete pereche.

Amantii din Bizant este un delicios roman istoric si de dragoste, o dragoste la prima vedere, o dragoste cu nabadai din memorabilul an 1453. Sper ca pasajele pe care le-am selectat nu va vor plictisi:

Mi-e atata de dor de ea! M-am indragostit de o femeie, asa cum nu m-am mai indragostit niciodata. Dar am pierdut-o. N-o pot ierta pentru asta. Nu ma pot ierta pe mine insumi ca am pierdut-o. Giustiniani, eu nu mai am ce alege. Este doar o nevoie. O nevoie a trupului. O nevoie a sufletului. Sau poate ca, la nesfarsit, exista ceva de ales, in orice clipa exista o noua alegere de facut. Ca omul sa nu poata fi linistit niciodata, nici chiar inainte de moarte. Chiar si dupa moarte ea ma va urmari. Ma va sili sa ma nasc din nou, pentru a o mai intalni o data. Aceleasi lanturi, aceleasi lanturi, minunate lanturi. Giustiniani, prietene, in disperarea mea binecuvantez totusi clipa in care m-am nascut ca om pentru a o intalni pe ea si pentru a o pierde.

Fiecare merge pe calea care i-a fost menita. Nimeni nu poate fugi de destin. Orb se indreapta omul spre destinul sau. Cu siguranta somnambulului ce rataceste pe carari nestiute.

Ea s-a uitat la mine si timpul a incremenit, soarele a incetat sa se mai roteasca imprejurul pamantului, trecutul s-a amestecat cu viitorul si nimic altceva n-a mai existat in afara clipei care trece, doar clipa aceea eterna a vietii, pe care timpul avid n-o mai poate smulge. Am vazut multe femei, dar am fost egoist si rece in dragostea pe care am impartit-o cu ele. M-am desfatat si le-am oferit desfatari, atat. Iubirea a fost doar o betie a carnii si m-am dispretuit intotdeauna cand am iubit, iar dupa aceea spiritul meu fost trist. Din mila pentru femeia cu care ma iubeam, am fost ipocrit in dragoste. Dar a venit si vremea cand n-am mai putut continua acest joc.

Multe, multe femei am vazut in timpul vietii mele, pana am renuntat la dragostea lor, la fel cum am renuntat la multe alte vanitati ale lumii. Le-am dorit doar trupul si am urat tot ceea ce a fost legat de trupul meu.

… Dar nu i-am vazut frumusetea. Nu atunci. Privirea ei m-a fascinat, fiindca ochii acestia imi erau cunoscuti. Ca si cum i-as mai fi vazut candva, intr-un vis. In nuditatea capruie a acestor ochi, tot ceea ce este vulgar si inutil arde pana la cenusa. Surprinsi, ochii ei s-au marit si mi-au zambit.
Nici o dorinta pamanteasca n-ar mai fi incaput in extazul acelei clipe atat de clare. Am simtit cum trupu-mi incepe sa raspandeasca lumina, si a fost ca atunci, in tinerete, cand pe muntele Athos, cel al sfintilor calugari, am vazut in intunericul noptii stralucitoarea lumina nepamanteana pe care casutele eremitilor o revarsau peste salbaticile coaste ale inaltimilor. Poate ca nu este nici un sacrilegiu in aceasta comparatie, fiindca in momentul acela miracolul reaparitiei chipului ei a fost un lucru sacru.
Cat timp, nu stiu. Poate doar cat clipa aceea, cand sufletul se desprinde din trupul care moare. Eram la doi pasi unul de altul, ca pe taisul unei spade, in timpul acelei rasuflari in pragul dintre etern si muritor. Apoi m-am intors in timpul marginit si am simtit ca trebuie sa-i vorbesc.
Ne-am privit indelung si eram doar noi doi in mijlocul multimii agitate, ca si cum atunci ne-am fi desteptat in dimineata paradisului de la inceputul lumilor. Obrajii ei s-au inrosit de sfiala, dar nu si-a plecat ochii. Ne-am recunoscut din privire.

– Oare de ce nu ma intrebi cine sunt?
I-am spus:
– De ce sa te intreb? Imi este de ajuns ca existi. Nu credeam ca un asemenea lucru mi se mai poate intampla.

Dragostea in sine este o vrajitorie, i-am spus eu. Dragostea este cea mai teribila magie. Si tu m-ai vrajit cand te-ai uitat in ochii mei, acolo, in fata portalului Catedralei Întelepciunii.

Zidurile ascund pavilioane secrete. Chiar si pe saraci ii ascund. Pe pantele vestejite ale Acropolei, in zilele cu soare, ei se intind pe pamantul rece, la umbra arborilor, si se imbratiseaza. Barbati si femei in zdrente, fara sa le fie teama de trecatori. Sa fi fost saraca, dragostea mea, sa fi fost in zdrente, sa fi fost urata… Nimic nu ne-ar mai fi putut desparti. Te-as fi recunoscut, bineinteles. Dupa ochii tai caprui. De-ai fi fost batrana. De-ai fi fost murdara, de ti-ar fi fost mainile aspre de munca.
Daca ai fi vrut sa vii, ai fi venit.

– De ce ai venit in acest oras? De ce n-ai ramas la sultanul tau? De ce m-ai ametit? De ce te agati tot timpul de mine?… Este o dezonoare, a continuat ea. Inainte eram o fiinta vesela si sigura de mine. Acum nu mai sunt stapana pe vointa mea. Picioarele ma poarta acolo unde nu doresc. Tu, un latin, un barbat casatorit, un aventurier, tu esti cauza raului. M-ai facut sa-mi fie rusine de mine insami si sa ma urasc. Zadarnica a fost educatia inalta pe care am primit-o. Zadarnice stiinta, discernamantul, neamul, mandria, averea. Supusa tie ca o sclava. Am rosit pentru fiecare pas pe care l-am facut venind la tine. Iar tu nici macar nu m-ai atins! De aceea imi este sangele infierbantat. Misterele trupului meu striga in mine, ma tulbura. Eram atat de pura inainte. Eram curata. Acum nici nu mai stiu ce sunt si ce doresc… Un pumnal in pieptul tau sa infig, otrava in cupa ta sa strecor… Mai bine ai fi murit. Ca sa-ti spun aceste vorbe, de aceea am venit la tine.
Am imbratisat-o si i-am sarutat gura. Nu, n-a avut dureri de cap ca prima data. De cand nu ne-am vazut devenise femeie. Tremura in bratele mele.
Ce mult am urat astfel de tremure! Ce mult am urat pasiunea care pangareste, cu rosul ei tremurator, obrajii! Cunosc semnele astea. Dar nu exista dragoste fara trup! Nu, nu exista dragoste fara dorinta!

– In lumea aceasta exista si oameni simpli si oameni complicati. Mai inainte eram un om complicat, dar trecand din purificare in purificare, am devenit un om simplu, mult mai simplu decat iti poti inchipui. Eram la un pas de a complica totul, eram cat pe ce sa redevin complicat, dar dupa ce am venit aici, la tine, totul mi se pare mult mai simplu. Nu, ochii tai frumosi nu pot tulbura ceea ce este atat de limpede in mine.
– Dar eu? a repetat ea cu incapatanare.
Am rostit:
– Tu alegi, nu eu. E cel mai simplu.
A inceput sa-si franga mainile si a clatinat din cap.
– Nu, nu! a protestat ea. Tu nu stii ce spui.
Am ridicat nedumerit din umeri si i-am spus:
– Oare de ce crezi ca ti-am vorbit atat de mult despre mine? Ca sa-mi omor timpul cu ceva sau ca sa par mai interesant in ochii tai? Am vrut doar sa-ti demonstrez vanitatea tuturor acelor lucruri despre care gandesti sau ai fost invatata sa crezi ca sunt importante. Bogatia si saracia, puterea si teama, onoarea si dispretul, cunoasterea si ignoranta, nimic nu are nici o importanta. Important este ce facem noi insine si ce dorim sa fim. Singurul pacat adevarat este renuntarea, daca omul cunoaste. M-am despuiat de toate in fata ta. Sunt nimic. Pentru mine, este cel mai inalt grad pe care un om il poate atinge. Tot ce pot sa-ti ofer este serenitatea cunoasterii puterii si regatului meu. Tu esti cea care alegi.

– Dragostea mea, i-am spus, in ciuda saraciei si a neputintei cuvintelor, am incercat sa-ti dovedesc ca te iubesc mai mult decat orice din lume. Cu disperare, fara nici o speranta. Tu esti Grecia mea. Pentru mine, tu esti Constantinopolul. Cand i se va fi implinit timpul, din Constantinopol nu va ramane nimic. Tot astfel, cand timpul ce ti s-a dat se va implini, trupul ti se va intoarce in pulberea de unde a venit. Dragostea pamanteasca este doar o ingrozitoare tristete si disperare; in dragostea noastra, suntem si mai incatusati decat alti oameni in lanturile timpului efemer si ale spatiului marginit. Tu ai desteptat in mine dorinta disperata a marginirii si efemerului.

Cu lacrimi de manie in ochi am intrat in graba in camera mea, mi-am atarnat sabia de centura, m-am incaltat si mi-am pus cuirasa.
– Adio, Anna! am strigat din poarta, dupa ce am trecut pe langa ea. De acum inainte, doar pe zidurile orasului ma vei mai gasi. Ti-am oferit un mar, dar tu nu indraznesti sa musti din el, fiindca ti-e teama ca ar putea avea viermi.
– Tine, primeste-ti marul inapoi, a strigat ea si a aruncat in mine cu primul lucru care i-a iesit in cale, felinarul cu geamuri de sticla, un obiect foarte scump.
Sticla s-a spart in capul meu si m-a ranit pe gat si pe mana. Dar n-am observat decat mai tarziu. Am trantit poarta si am plecat. Ea a alergat dupa mine si a strigat ingrozita:
– Cel putin, te-am ranit?
Dar nu m-am intors. Am strabatut strada zornaind din cuirasa ca si cum as fi incercat sa alung diavolul. O iubesc la nebunie.