Analizele obligatorii
Dimineata asta m-am trezit cu noaptea-n cap si am asistat cu ochii carpiti de somn la conversatiile unor respectabile persoane de varsta a III-a. Incet, incet s-a alunecat spre probleme medicale si intalniri cu acesti minunati oameni in halate albe care ne vindeca. De ce ne vindeca? Eh, asta e discutabil.
Uff, nu am cum sa reproduc aici savoarea dialogurilor, dar…
“Mi-am facut ochelari, la un cabinet modern, nou, care promitea consultatii gratuite. Merg la consult si doctorita imi spune “sunt cam obosita acum, veniti si maine dimineata sa va mai consult o data”. Ma taxeaza pentru consultatie si plec. Dimineata, alta consultatie, alti bani”… alta distractie…
“M-am dus impreuna cu nora-mea sa ne luam rezultatele la analizele gratuite. Programul incepea la ora 13. Trece o ora, trec doua, trei… stam. Lumea incepe sa se zarvuiasca, vine-pleaca. Se face 5, apare si doctorul. Se asaza la masa, deschide telefonul si incepe… “si, ce ai mai gatit?, si, ce ai mai facut, pe unde ai mai fost?…” iar asistenta nu mai prididea sa faca fata oamenilor. Noua ne-a iesit grasime in sange, suntem amandoua mai plinute, si nora-mea, mai curajoasa, l-a intrebat pe doctor daca nu ne da o reteta, ceva:
– Pai asa va trebuie daca sunteti nesimtite si mancati tot ce gasiti! Ce reteta? Reteta e in mana ta! Mancati legume, duceti-va in piata ca e plina de legume si fructe!” cu un ton rastit…
Ma intreb daca isi permit sa se poarte cu toata lumea asa sau doar cu oamenii batrani si necajiti, care nu au curajul sa riposteze, care inghit cu umilinta bataia de joc si stau cu capul plecat pentru ca nu mai au nici energia, nici prezenta noastra de spirit… Imi dau seama ca ei nu se pot pune cu sprinteneala, cu rapiditatea si cu aplombul nostru. Noi baletam printre lucruri si oameni, jonglam cu orice ne iese in cale, ne stracuram abil si, la sfarsitul zilei, vedem ca le-am rezolvat pe toate. Ei… Mi-e mila de ei… Marginalizati social, incurca-lume, se taraie prin multime cu carucioarele lor, bombaniti de unii, ignorati de altii. “C’est dur, dur d’etre vieux”.
de mult n`am mai fost prin spitale si deunazi l`am dus pe taicameu ca are probleme cu prostata [hmm, e prost tata, stiu stiu]. cu toate ca era ceva mai dichisit ca pe vremuri, spitalul imi dadea aceeasi fiori. e suficient sa vezi fetzele palide in care viata isi numara ultimele secunde, sa inspiri aerul ala dubios, sa vezi tot felul de scule primitive carate sau impinse dintr`o parte in alta…
dar nu asta m`a durut pe mine. a stat tata la medicul “recomandat” cam o ora asteptandu`l sa`si faca vizita prin salon [era singurul loc in care putea fi prins] si dupa ce uitasem deja de el, apare incercand sa inteleaga ce zicea un tinerel grabit care in timp ce fugea ii instruia pe cei din spatele lui: veniti cu mine tu si tu si batranul.[batranul era tata].
m`am luat dupa ei pastrand distanta prin coridoarele lugubre si intunecoase ale spitalului[cred ca e locul in care s`au inspirat cei din HalfLife]. deodata dau de o usa slab luminata de unde se auzeau voci. era acelasi tinerel, pe care il crezusem asistent, care se adresa autoritar: cati ani ai? ce te doare?… mi`am dat seama ca vorbeste cu tatal meu, om de 2 ori mai trait si cel putin de 2 ori mai citit decat el. m-a cuprins o ura instantanee, corelata cu sentimentul ca nu pot sa fac nimic[daca te iei de ei nu mai ai garantia bunului tratament].
…fa`ti analizele de care ti`am spus, ca sa aflii daca e cancer sau se poate trata medicamentos. la revedere…
astea au fost cuvintele de despartire, care ne`au lasat pe amandoi foarte tacuti o buna bucata de vreme. am fost sigur ca doctorii nu mai sunt ce erau odata, la fel cum in general oamenii nu mai sunt ce erau odata.
🙁 da, pana la urma, totul se rezuma la oameni…