Despre firea nedezmintita a romanilor

Intr-o izbucnire de suparare, doctorul Carol Davila ii destainuie tinerei sale sotii romance parerea lui despre o practica raspandita prin aceste parti ale lumii: “Oamenii acestia ar trebui sa priceapa odata ca, daca au obiceiul sa se insulte spre a se saruta a doua zi, si daca obisnuiesc sa-si ierte micile lasitati zilnice, din pricina politicei, un om de onoare nu se poate supune unor astfel de moravuri”. Suntem abia la 1864, cand strainul constata aceasta tendinta a romanilor.

Dar nu e nevoie de ochiul strainului, doar rareori aspru ca romanii sa fie critici cu ei insisi, in viata de zi cu zi. In anul venirii lui Carol I, Alexandru Golescu, unul dintre patriotii frati Golesti, pus pe lucrari de inginerie de dragul izvoarelor de ape vindecatoare de la Caciulata, ii scrie cu mahnire mamei sale, Zoe, sotia lui Dinicu, care numai de lipsa de dragoste fata de poporul ei nu poate fi suspectata, despre un alt obicei suparator al romanilor: “Dar una e sa fagaduiesti, si alta sa te tii de cuvant. Acest lucru e mai cu seama adevarat printre noi, romanii. Suntem foarte darnici in promisiuni si foarte sgarciti in fapte si actiuni, trista mostenire de 200 de ani a regimului fanariot de servitute, de robie si de injosire”.

Initiativa lucrarilor de la Caciulata fusese spontana, cum sunt multe fapte generoase din activul secol XIX. Aflat la cura, cel mai mic dintre fratii Golesti observa ca, in zilele de ploaie, apele Oltului acopera cu mal si pietris aceasta comoara de izvor “unic in felul sau”, intrerupand tratamentul bolnavilor, lasati in voia capriciilor meteorologice. Cum nici o oficialitate, de la prefect la primar, nu se sinchiseste de asta, Alexandru, care are 48 de ani, ia lucrurile in mana si obtine diverse promisiuni de ajutor. Viseaza sa construiasca “in jurul izvorului doua frumoase esplanade, prevazute cu plantatii, alee si banci unde bolnavii se pot odihni intr-o frumoasa priveliste cu grupuri de stanci si flori”. Dar cei din jur il lasa, unul cate unul, singur, atat la lucru, cat si la plata: “Prima zi am avut 32 de soldati, a doua 20, a treia 12 care au lucrat bine doua saptamani, pe urma, descurajati, desgustati de a se vedea mereu singuri la lucru, au renuntat si ei a mai veni. Cat despre cei 60 de vizitatori care urmau cura, in loc de 20 de galbeni care era vorba sa se stranga, au contribuit cu suma derizorie de doi pana la trei galbeni. Primarul, cu toate fagaduielile nu mi-a dat nici un sprijin, nici un om…”. Alexandru lucreaza asadar “cu indarjire”, iar faptul ca ramane singur nu-l descurajeaza: “Cum ma destept dimineata, alerg sa supraveghez cei patru, cinci lucratori platiti de mine, cand ar fi trebuit sa dispun de treizeci de oameni”. Diferenta dintre ar fi trebuit sa fie si este se datoreaza obiceiului pamantului.

Vasile Alecsandri, care stie sa vada lucrurile si ca roman, si ca strain, pentru ca zaboveste indeajuns la Paris ca sa aiba, la intoarcere, ochi frantuzesti, face, in aceeasi perioada, aceeasi observatie: “in tara noastra lucrurile bune nu se fac decat pe jumatate si s-ar zice ca romanul are groaza de a duce la bun sfarsit ceea ce intreprinde cu entuziasm”. Iar in august 1864, la Mircesti, traieste un eveniment care-i ofera prilejul sa mediteze asupra firii romanilor: “Am avut pe meleagurile noastre niste inundatii ingrozitoare. Frumoasa mea padure din Mircesti a luat un aspect venetian de cel mai pitoresc efect, si, cum un dezastru nu vine niciodata singur, focul mi-a mistuit biserica datorita betiei preotului din satul meu. Nici nu mai e nevoie sa spun ca, in timpul incendiului, toti descendentii lui Traian care locuiesc pe mosia mea au asistat la spectacol fara sa se deranjeze, fara sa aduca vreun ajutor oarecare. Faceau chiar glume de un gust foarte putin ortodox, ceea ce dovedeste in mod victorios ca poporul roman este ultravoltairean. Biserica a ars pana la temelie, cu tot ceea ce continea, cu soareci, broaste si serpi. A fost maret, caci focul a avut loc pe un uragan inspaimantator”. Ca boier, Alecsandri va da fara sa stea pe ganduri banii necesari reconstruirii bisericii. Ca poet, intelege ca, in viata romanilor, iambii suitori ai bunelor intentii alterneaza cu troheii coboratori ai faptelor si cu saltaretele dactile ale rasului.

Fragmente din excelenta carte a Ioanei Parvulescu – In intimitatea secolului XIX, ed. Humanitas.