Represiunea catarilor – I

Ascultand nevoile fiecarei clase sociale, ei au insuflat un spirit de solidaritate sociala, care a insufletit sudul Frantei. Au cucerit repede multi adepti, uneori 50% din populatia unui oras sau chiar mai mult, devenind o amenintare tot mai mare pentru Biserica Catolica, care, impreuna cu puterea regala, a hotarat ca miscarea catara trebuie inabusita. Acuzatiile folosite ca pretext pentru condamnarea lor la moarte sunt cele cunoscute si din alte astfel de episoade regretabile din istoria noastra: deranjarea si nerecunoasterea ordinii publice, coruperea oamenilor, lasarea lor sa moara de foame din cauza lungilor posturi purificatoare. Represiunea a cunoscut grade diferite de inversunare, putand fi delimitate trei perioade distincte:
1. Perioada dialogului si a confruntarii doctrinare, care a durat intre anii 1165-1208. Primele dialoguri au avut loc in orasul Lombers, dar nu au avut nici un rezultat. De aceea, papa Alexandru al III-lea a trimis o misiune in Languedoc cu intentia de a face presiuni asupra lui Raymond al V-lea, conte de Toulouse pentru a colabora la supunerea lui Roger al II-lea, viconte de Carcassonne si Beziers, unul dintre principalii protectori ai catarismului.
Diversi calugari cisterciti sau benedictini au fost trimisi sa dialogheze cu preotii catari pentru a le schimba convingerile prin mijloace pacifiste. Este cunoscuta afirmatia pe care a facut-o Sf. Bernard de Clairvaux in urma contactului cu catarii din anul 1145: “Nici o predica nu este mai crestina decat a lor, iar morala lor este pura”.
Totusi, in paralel, s-au semnalat si multe cazuri de ardere pe rug a catarilor sub acuzatia de erezie.
2. Cruciada albigensa, care s-a desfasurat intre anii 1208-1256. Aceasta cruciada a fost comandata de papa Inocentiu al III-lea, in 1208, care l-a insarcinat pe Arnold de Citeaux sa o duca la bun sfarsit. Acesta a reunit in Lyon 20.000 de cavaleri si peste 200.000 de oameni in fruntea carora s-a indreptat spre Languedoc. Pe 22 iulie 1209 au ajuns in fata fortaretei Beziers si au inconjurat-o patrunzand in ea fara mari greutati. A urmat un adevarat masacru. Intreaga populatie din Beziers a fost macelarita cu cruzime. Se povesteste ca un soldat l-a intrebat pe comandantul sau, Arnold de Citeaux, cum poate sa-i deosebeasca pe catolici de catari, ingrijorat ca in valtoarea luptei poate omori si catolici. Arnold de Citeaux i-a raspuns rece: “Tuez-les tous, Dieu reconnaitra les Siens!” – Ucideti-i pe toti, Dumnezeu ii va recunoaste pe ai sai!
Acest masacru a provocat panica in intreg tinutul. Raymond Roger de Trencavel s-a grabit sa apere cetatea Carcassonne, urmatoarea tinta. Atacul de aici a fost mult mai dur pentru cruciati si doar lipsa de provizii din cetate le-a permis sa ocupe orasul, care, datorita capitularii, a evitat sa sufere aceeasi soarta ca Beziers. Vicontele de Trencavel a fost facut prizonier si domeniile sale i-au fost date lui Simon de Monfort – cel mai fanatic si mai crud comandant al cruciatilor.
Caderea cetatii Carcassonne a dus la capitularea marilor orase, dar nu si a unor mici fortarete, care, fiind mai izolate, au putut sa reziste mai mult, ducand la ceea ce numim in istorie “razboiul castelelor”.